VIII. Calea Înţeleptului

Ăsta s-ar dori un fel de epilog.
E traducerea unui text pe care l-am găsit cu ani (mulţi) în urmă, într-un grup MSN. Ader la cele spuse 100%


Privind în urmă la lecţiile mele, îmi dau seama că nu te-am învăţat nimic! Vrăji, incantaţii şi invocaţii! Unui Înţelept nu-i pasă de niciunul dintre lucrurile astea!

Trebuie să redefinesc pentru tine ce este un Înţelept cu adevărat. Lucrurile despre care te-am învăţat ţin de vrăjitorie, nu de Înţelepciune.

Nici chiar maestrul meu, Simon, care a fost cel mai mare vrăjitor din lume, nu a fost un Înţelept. Eu însumi sunt încă un biet magician, dar aspir spre Înţelepciune.

Atunci ce este un Înţelept? Un Înţelept nu are nevoie de baghete, poţiuni magice sau incantaţii pentru a face magie.

Un Înţelept poate face conştient ceea ce oamenii pot face numai în visele lor.

Şi asta datorită felului său de a privi lucrurile. Aceasta este singura diferenţă dintre un adevărat Înţelept şi un biet magician sau simplu om.

Pentru ca Înţeleptul cunoaşte adevărul. El nu se lasă prins în iluziile vieţii ca omul obişnuit.

Un Înţelept are puterea Alchimiei. Puterea de a transforma numai prin gând.

Alchimia, vezi tu, nu este transformarea plumbului în aur. Aceea e o metaforă. Este transformarea spiritului în aur, metalul nepieritor.

Cum face asta? Primul pas este întoarcerea la inocenţă! Când erai copil, întreaga lume era un loc magic. Dar, pe măsură ce creşteai, ai început să pui etichete lucrurilor. Acesta e un copac, acela e un nor, aceea o frunză. Nici măcar nu mai priveşti obiectul, îi vezi numai numele.

Dacă ai putea să te opreşti şi să vezi ce sunt lucrurile acelea cu adevărat, ai fi atât de uluit încât nu te-ai mai putea ţine pe picioare!

Pasul următor spre Înţelepciune este acela de a fi inexplicabil de fericit!

Şi asta din cauză că toate acele lucruri care îi nemulţumesc pe oamenii simpli pe Înţelept nu îl ating.

Pierderea, de exemplu. Un Înţelept ştie că totul este trecător şi constant în acelaşi timp. Pentru că totul este făcut prin puterea lui Dumnezeu, care îşi schimbă numai forma necontenit.

Nu poţi pierde ceva pentru că toate sunt parte din tine şi tu eşti parte din Dumnezeu. Tot ce a existat vreodată este încă aici. Şi-a schimbat forma numai.

Un Înţelept nu se teme de moarte pentru că el ştie că moartea e o minciună. El a trăit şi va trăi mereu.

Un Înţelept ştie că e nemuritor. Mereu a fost şi va fi.

Un Înţelept nu cunoaşte singurătatea. Pentru că el nu s-a rupt de univers. Este una cu el şi una cu puterea lui Dumnezeu. Cum ar putea fi el, aşadar, singur?

Un Înţelept este cu adevărat treaz în timp ce restul omenirii visează. Odată pătruns adevărul acestei revelaţii, legile timpului şi spaţiului îşi pierd sensul.

Un Înţelept poate face orice! Sfida gravitaţia, teleporta oriunde, crea lucruri cu un simplu gând! Pentru că el este una cu Dumnezeu şi una cu universul.

Buda a fost un Înţelept! Iisus a fost un Înţelept! Krişna a fost un Înţelept! Acelaşi Înţelept lăuntric pe care ei l-au descoperit se află în tine!

Eşti ceea ce crezi că eşti! Nici mai mult, nici mai puţin! Orice din universul nostru "solid", odată descompus, nu mai e solid defel! Dacă ai putea mări un atom de hidrogen până la mărimea unei mingi de baseball, singurul electron care îl orbitează va fi la 3 mile depărtare!

Aşadar cea mai mare parte din corpul tău "solid" e compusă din spaţiu gol. Conştiinţa ta e cea care ţine totul laolaltă!

Universul nostru solid e o minciună! O iluzie! Priveşte ecranul televizorului tău. Vezi imagini cu munţi, nori, copaci, clădiri, animale şi oameni. Dar dacă iei o lupă şi te uiţi foarte de-aproape la ecran descoperi că toate imaginile nu sunt altceva decât puncte strălucitoare de lumină. Ceea ce nu realizezi este că şi televizorul, podeaua pe care stă şi tu însuţi sunteţi acelaşi lucru. Toate sunt făcute din aceleaşi molecule ca şi stelele, rearanjate numai pentru a forma modele diferite de energie.

Adevărul aşadar este că eşti numai un model de energie într-un ocean de energie. Podeaua, aerul şi toate celelalte numai par a fi lucruri separate, ca şi imaginile de pe ecran. În realitate ele sunt toate formate din aceleaşi modele de energie.

Adevărul este că toţi suntem unul şi unul este de fapt Dumnezeu, acţionând toate componentele simultan.

Oricine poate percepe dincolo de iluzia solidităţii şi a morţii este un atotputernic Înţelept.

Când o insectă e strivită sau un om moare, moleculele care le formau corpul sunt încă aici. Se întorc numai în pământ şi hrănesc planta din care se deschide un trandafir, care, la rândul său, se va veşteji şi va reveni la sursa din care a răsărit. Dar, din moment ce Dumnezeu este de fapt insecta, omul şi trandafirul, ce s-a pierdut de fapt?

Ne temem de pierderea propriei identităţi, dar, din moment ce suntem o parte din Dumnezeu, ce se pierde de fapt? Numai rolul nostru dintr-un act al nesfârşitei piese a vieţii.

Oamenii îşi consideră visurile iluzii ale minţii şi starea de trezie ca fiind realitate. Adevărul însă e că şi starea de trezie e numai un vis. Visul lui Dumnezeu.

Dar poţi protesta. Îmi dau cu piatra asta în cap şi o să mă doară, trebuie să fie real. Dar şi în vis vedem şi simţim pietre. Ne putem da în cap şi o să ne doară. Şi totuşi, nicicare nu e "mai reală" decât cealaltă!

Un Înţelept ştie asta şi-şi trăieşte viaţa în consecinţă.

Buda a fost adesea văzut levitând în aer! Iisus mergea pe apă. Ne închinăm în faţa lor şi îi tratăm ca zei sau fiinţe speciale, dar ei au negat asta.

Buda încerca să-şi înveţe discipolii că şi ei pot dobândi iluminarea. Iisus a încercat să-l înveţe pe Petru să meargă pe apă şi, pentru un moment, Petru şi-a abandonat neîncrederea şi a putut s-o facă. Dar apoi s-a îndoit şi a început să se scufunde.

Asta e cheia! Înlăturarea tuturor îndoielilor asupra unităţii cu Dumnezeu. Dacă vei putea face asta pentru o singură secundă, nu există miracol pe care nu l-ai putea face.

În visurile tale adesea zbori sau creezi lucruri printr-un gând. Ai putea face acelaşi lucru în visul pe care îl numim viaţă dacă ai uita iluzia morţii şi a solidităţii.

Odată ce vei fi făcut asta, şi tu vei fi un Înţelept. Vei fi una cu Dumnezeu, una cu universul.

Un Înţelept este un spectator, un observator în piesa asta pe care o numim viaţă. Un Înţelept nu mai este doar un actor ci şi publicul însuşi.

El încă îşi spune replicile şi-şi joacă scenele, dar o face lucid şi mereu conştient că joacă numai un rol.

În timp ce noi, ceilalţi, continuăm să credem că rolurile noastre sunt reale şi ne uităm adevăratele identităţi.

Un Înţelept este lipsit de "sine". El ştie că trupul lui e numai o creaţie a conştienţei. Nu conştienţa există în trup, ci trupul există în conştienţă. Iar când trupul dispare, conştienţa rămâne. Aşa cum a existat înaintea trupului.

Puterea unui Înţelept este puterea iubirii absolute. Iubirea de Dumnezeu, iubirea de natură, iubirea de oameni.

Cuvântul "iubire" este puţin înţeles. Când spun cuvântul "iubire" nu vorbesc de [ceea ce greşit consideră oamenii a fi] simţăminte. Toate simţămintele sunt lucruri, lucruri fabricate.

Iubirea de care vorbesc e iubirea divină. E o forţă care arde toate himerele. Dizolvă toate impurităţile. Iubire care caută impurităţile şi le arde. Nu există persoană lipsită de iubire.

Numai cei care şi-au împietrit intr-atât inimile încât nu mai percep iubirea care e pretutindeni în jurul lor. Devin orbi la iubire aşa cum un orb devine incapabil de a vedea lumina din care el însuşi e creat. Invizibilă şi mereu prezentă, iubirea e mai mult decât un simţământ, mai mult decât o emoţie. E mai mult decât plăcere, mai mult decât extaz. Este starea firească a lui Dumnezeu. Forţa supremă din univers.

În percepţia unui Înţelept, Iubirea e în aerul pe care îl inspirăm, circulă prin fiecare celulă a fiinţei noastre.

Iubirea pătrunde totul şi pe toţi. Când spunem că iubim ceva sau pe cineva, de fapt ne îngăduim numai să simţim ceea ce e mereu prezent.

A iubi universul şi tot ce cuprinde acesta e puterea supremă. Înseamnă să trăieşti într-o linişte interioară de nezdruncinat.

Iubirea nu este ceva ce numai simţim. Este ceva ce suntem. A începe să iubeşti pe cineva sau ceva este de fapt a începe să simţi ceea ce e mereu prezent, dar pe care noi am ales să nu percepem. Aşa cum etichetăm copacii, norii, aşa etichetăm şi oamenii.

Dacă ne-am opri vreodată cu adevărat şi am privi oamenii de lângă noi şi am putea vedea ce sunt ei în realitate, nu ne-am putea abţine să nu-i iubim

Pentru că ei sunt o expresie a lui Dumnezeu!

Toată iubirea oamenilor este efemeră, trecătoare. Trece de la un obiect sau individ la altul. Se poate transforma repede în ură dacă lucrurile nu ne ating aşteptările.

Dar iubirea adevărată nu se poate schimba. Nu are nimic de-a face cu obiectul, nici nu poate deveni alt sentiment, pentru că nici măcar nu este un sentiment.

E un fel de a fi. Acel "a fi" este starea firească a infinitei forţe divine, din care putem numai puţin percepe dacă aşa hotărâm. Pentru a percepe această iubire trebuie să eliminăm sinele. Să eliminăm toate temerile, obiceiurile, egoismul şi furia.

Trebuie să ne golim ca să putem îngădui universului să ne umple cu iubire.

Conştiinţa e cea care ne poate transforma perspectiva iubirii egoiste în iubire dezinteresată.

Trebuie să ne reeducăm pentru a atinge acest punct de vedere. Că iubirea este mereu prezentă şi pretutindeni. Există în oricine şi orice.

Că iubirea e starea firească. Toate celelalte sunt iluzii.

Când un Înţelept vorbeşte despre iubire, cea la care se referă el este aproape opusul a ceea ce oamenii numesc iubire. Pentru oameni, iubirea e un sentiment cât se poate de personal. Pentru un Înţelept este o forţă universală.

Oamenii percep iubirea ca o ataşare. Să posezi pe cineva sau să fii în posesia cuiva. Asta e o închipuire. Pentru Înţelept, adevărata iubire înseamnă să nu simţi nicio ataşare, nicio posesie asupra cuiva sau a ceva. Să aparţii tuturor simultan şi toate să-ţi aparţină.

Iubirea individuală pe care o percepi faţă de o altă persoană e o formă concentrată a iubirii universale. Iubirea universală este o formă extinsă a iubirii individuale.

Iubirea e cu adevărat puterea lui Dumnezeu atrăgând totul spre el. E o forţă de nestăvilit.

Dar cum atingem acest nou punct de vedere? Cum ne scuturăm de iluzia vieţii?Cum ne trezim din vis?

Trebuie să-ţi reeduci mintea şi emoţiile, apoi credinţa te va duce mai departe.

Iată paşii pe care-i poţi face pentru a atinge felul Înţeleptului de a privi lucrurile:

1. "Principiul nevoii de a dărui". Dacă ai nevoie de iubire, dăruieşte iubire. Dacă ai nevoie de sprijin, dăruieşte sprijin. Dacă ai nevoie de un prieten, fii tu prieten. Orice ai nevoie, dăruieşte celorlalţi şi îţi vei afla propriile nevoile satisfăcute.

2. "Destinde-te, nu te încorda". Este la fel de simplu să te destinzi ca şi să te încordezi. Ne încordăm numai din frică. Această retragere constantă în noi înşine din cauza fricii de a fi răniţi este motivul împietririi inimilor noastre. Învaţă că este la fel de uşor să fii vesel ca şi să fii trist. Fii amabil în loc să te iriţi, fii mai degrabă prietenos decât ostil. Data viitoare când vrei să te încordezi, încearcă să te destinzi. Când îţi vine să plângi, opreşte-te şi râzi, în schimb.

3. "Renunţă la ataşamente". Dacă nu obţinem ce vrem suntem nefericiţi. Dacă păţim ceva ce nu vrem suntem nefericiţi. Chiar şi când obţinem ceea ce vrem suntem nefericiţi pentru că nu putem păstra pentru totdeauna.. Mintea rezistă schimbării, dar schimbarea e lege. Totul e trecător. Recunoaşte că nu posezi nimic. Totul e un împrumut de la Dumnezeu şi, până la urmă, totul se întoarce la el.

4. "Bucură-te de orice ţi se întâmplă". Ne plac vremurile bune şi le urâm pe cele rele. Dar este suferinţa întâmplărilor neplăcute cea pe care o cultivăm. Acceptă-ţi suferinţa ca pe o lecţie. Apoi vei învăţa să iubeşti şi amintirile plăcute şi pe cele mai puţin plăcute. Pentru că, fără suferinţă n-ai fi acelaşi om care eşti azi. Aşa că învaţă să te laşi purtat de curent şi să te bucuri de orice ţi se întâmplă.

5. "Lasă să vină şi să treacă". Ai observat vreodată un bebeluş. E greu să ni-i imaginăm ca maeştri ai propriilor emoţii, dar asta sunt. Un bebeluş plânge când are o nevoie, dar în clipa în care nevoia îi este satisfăcută, lacrimile se opresc instantaneu. Mai târziu în viaţă învăţăm să ne suprimăm emoţiile. Dar pentru un Înţelept, emoţiile se exprimă liber. Iar odată exprimarea uitată, un Înţelept nu mai stăruie în emoţii, nu-şi mai reprimă furia sau bucuria sau iubirea. Simte ceea ce simte şi apoi lasă să treacă.

Aşadar, în concluzie, se află un Înţelept în absolut fiecare dintre noi. Descoperă-l şi devino una cu el şi apoi devii una cu Dumnezeu, una cu universul.

VII. Atenţionare

Ieromonahul Serafim Rose este, cred, singurul autor care reuşeşte să vorbească de „draci” şi şeful lor fără a-mi provoca o ridicare a sprâncenei. N-am înţeles niciodată de ce mai mulţi prieteni de-ai mei, bisericoşi, mă acuzau că nu sunt creştin tocmai fiindcă mereu refuz să cred în existenţa încornoraţilor. Se pare că, în mintea multora, negarea acestora înseamnă automat şi negarea lui Dumnezeu. Trag nădejde că timpul îmi va aduce mai multă înţelepciune şi în această privinţă.

Iată însă un fragment (întregul capitol VII, aşa cum a apărut în 2003 la Editura Tehnopress, în traducerea Graţiei Lungu-Constantineanu) din lucrarea „Sufletul după moarte” a scriitorului mai-sus menţionat, care cred că este necesar a fi parcurs odată ce ai devenit priceput în proiectările astrale. Ţine seama de cele scrise aici şi controlează-ţi de-acum entuziasmul. Învaţă să pui, totuşi, un preţ cunoaşterii şi aminteşte-ţi că nu tot ce zboară... e musai pasăre.

CAPITOLUL VII



Experienţele „din afara trupului” în literatura ocultă



Cercetătorii experienţelor trăite „după moarte” din zilele noastre, se îndreaptă aproape în întregime către desluşirea acestora, către acel fel de literatură care pretinde că se bizuie pe experienţa trăită în „afara trupului”: literatura ocultă de veacuri, din Cărţile morţilor, egipteană şi tibetană, până la iniţiatorii şi maeştrii oculţi din zilele noastre. Pe de altă parte, nici măcar unul dintre aceşti cercetători nu dau atenţie învăţăturii creştine despre viaţa de după moarte sau izvoarelor scripturistice ori patristice pe care se bazează.

Ce înseamnă aceasta?

Pricina este una simplă: învăţătura creştină vine din descoperirea lui Dumnezeu către om despre soarta sufletului după moarte, şi se apleacă mai ales asupra ultimei stări a sufletului după moarte şi zăboveşte mai ales asupra celei din urmă stări a sufletului în rai sau în iad. De vreme ce există şi o bogată literatură creştină, care ne arată ce se întâmplă cu sufletul după moarte, bazată pe experienţele de după moarte şi în afara trupului, ale celor care le-au trăit şi le-au istorisit (aşa cum au fost arătate în capitolul anterior despre „vămi”), această literatură, de bună seamă, are o însemnătate mai mică, în comparaţie cu învăţătura creştină de bază, despre starea sufletului de la sfârşitul vieţii pământeşti. Literatura bazată pe experienţa creştină este de folos mai ales pentru a lămuri şi a înflăcăra esenţa învăţăturii creştine.

Cu toate acestea, în literatura ocultă, situaţia este răsturnată.

Cea mai importantă este experienţa sufletului din „afara trupului”, în vreme ce ultima stare a sufletului este de obicei lăsată neclară sau deschisă părerilor şi socotinţei personale, bazate pe aceste experienţe. Cercetătorii de astăzi sunt atraşi cu mult mai lesne de experienţele scriitorilor oculţi (care par să

aibă putinţa, cel puţin într-o oarecare măsură, de a cerceta „ştiinţific”) decât de învăţătura creştină, pentru care se cuvine cu adevărat trăirea credinţei şi nădăjduirea şi umblarea pe o cale duhovnicească potrivită cu învăţătura.

În acest capitol vom încerca să desluşim unele dintre greşelile acestei socotinţe, care nu-i atât de „obiectivă” pe cât li se pare unora, şi dă prilejul unei aprecieri a experienţelor oculte „din afara trupului”, prin credinţa creştinismului ortodox. Pentru a face aceasta, trebuie să prezentăm literatura ocultă pe care o folosesc unii cercetători de astăzi, pentru a lămuri experienţele de „după moarte”.

1. Cartea tibetană a morţilor

Cartea tibetană a morţilor[i] este o carte budistă din sec. al VIII-lea, care mărturiseşte despre tradiţia pre-budistă dintr-o vreme cu mult mai timpurie. Titlul tibetan al cărţii este „Eliberarea prin auz după moarte”, şi este prezentată de către editorul englez ca „un manual mistic pentru călăuzirea prin cealaltă lume, care este plină de multe închipuiri şi sălaşuri” (pag. 2). Cartea este citită lângă trupul noului răposat pentru ajutorul sufletului, pentru că, aşa cum spune chiar textul, „în ceasul morţii se ivesc multe închipuiri înşelătoare” (pag. 151).

Acestea, aşa cum spune editorul, „nu sunt vederi ale realităţii, ci nimic mai mult decât... (propriile) porniri ale minţii, care au luat chip întrupat (pag. 31). În etapele mai târzii de 49 de zile ale experienţelor de „după moarte”, care sunt prezentate în carte, se află vedenii atât ale zeităţilor „paşnice” cât şi ale celor „mânioase” - toate acestea sunt socotite înşelătoare, după doctrina budistă. (Vom arăta mai jos, în cercetarea firii acestui tărâm, de ce aceste vedenii sunt cu adevărat în mare măsură înşelătoare.) Sfârşitul acestui întreg fenomen este căderea, în sfârşit, a sufletului într-o „reîncarnare” (despre care, de asemenea, se va vorbi mai jos), pe care teoria budistă o socoteşte ca pe un rău care trebuie ocolit prin iniţiere budistă. Dr. C. G. Jung, vorbind despre această carte, crede că aceste vedenii sunt foarte asemănătoare înfăţişării lumii de după moarte din literatura spiritistă a occidentului modern - amândouă „dau o impresie urâtă despre întreaga deşertăciune şi banalitate a comunicărilor din „lumea duhurilor” (pag. 11).

Sub două aspecte, sunt asemănări de netăgăduit între „Cartea tibetană a morţilor” şi experienţele trăite astăzi de oameni, iar acest lucru explică interesul Dr. Moody şi al altor cercetători pentru această carte. Mai întâi experienţa „din afara trupului” care se trăieşte în primele clipe ale morţii este în general aceeaşi ca aceea istorisită în experienţele de astăzi (la fel ca în literatura ortodoxă): sufletul răposatului se arată ca un

„trup strălucitor iluzoriu” care poate fi văzut de către alte fiinţe cu fire asemănătoare, dar nu de către oamenii trupeşti. La început sufletul nu ştie dacă este viu sau mort. El vede oamenii din jurul trupului său, aude tânguirile celor de faţă, şi are toate însuşirile simţurilor. Are mişcări libere şi poate trece prin obiecte tari (pag. 98-100, 156-160). În al doilea rând, „în clipa morţii se vede strălucirea clară a unei lumini”, (pag. 89), pe care cercetătorii de astăzi o numesc „fiinţa de lumină”, şi care este descrisă de mulţi oameni.

Nu-i nicio pricină de îndoială că ceea ce se arată în Cartea tibetană a morţilor se bazează pe experienţa trăită „în afara trupului”. Dar vom vedea mai jos că starea adevărată de după moarte este doar una dintre aceste experienţe, şi trebuie să ne ferim să credem că orice experienţă „din afara trupului” este o descoperire a celor ce se întâmplă cu adevărat cu sufletul după moarte. Experienţele mediumurilor din apus pot fi de asemenea adevărate; dar ele, de bună seamă, nu transmit veşti adevărate de la morţi, aşa cum pretind ei. Este o asemănare între Cartea tibetană a morţilor şi Cartea egipteană a morţilor[ii], care este cu mult mai timpurie. Cea din urmă prezintă sufletul după moarte ca suferind multe schimbări şi întâlnindu-se cu mulţi „zei”. Nu există nicio tradiţie vie a tălmăcirii acestei cărţi, oricum, chiar şi fără aceasta, cititorul modern poate să ghicească ceva din simbolismul ei. Potrivit acestei cărţi, răposatul ia pe rând chipul unei rândunele, al unui şoim de aur, al unui şarpe cu picioare de om, al unui crocodil, al unei flori de lotus etc. şi întâlneşte „zei” neobişnuiţi şi fiinţe din alte lumi (cele „Patru maimuţe sfinte”, zeiţa hipopotam, felurite zeităţi cu capete de câini, şacali, maimuţe, păsări etc.). Experienţele plăsmuite şi încâlcite ale împărăţiei de „după moarte”, aşa cum sunt înfăţişate în această carte, se află într-un contrast puternic cu claritatea şi simplitatea experienţelor creştine. Deşi poate că se bazează pe experienţe adevărate din „afara trupului”, această carte este la fel de plină de vedenii înşelătoare ca şi Cartea tibetană a morţilor şi de bună seamă, nu poate fi socotită ca o prezentare adevărată a stării sufletului după moarte.

2. Scrierile lui Emanuel Swedenborg

Un alt text ocult pe care îl analizează cercetătorii poate fi înţeles mai bine, pentru că este din vremurile noastre moderne.

Este de mentalitate apuseană şi se vede că este creştin. Scrierile vizionarului Emanuel Swedenborg (1688-1772) prezintă vedenii dintr-o altă lume, care au început să i se arate la mijlocul vieţii.

Înainte de a începe să aibă vedenii, el era un intelectual obişnuit din Europa veacului al XVIII-lea, care cunoştea curent multe limbi. Erudit, om de ştiinţă şi inventator, activ în viaţa publică, ca reprezentant oficial al industriei miniere suedeze şi membru al Casei aristocraţilor - pe scurt, era un „om universal” de la începutul veacului ştiinţei, când încă mai era cu putinţă ca un om să stăpânească aproape toate cunoştinţele veacului său. A scris cam 150 de lucrări ştiinţifice, unele dintre ele (cum ar fi tratatul de anatomie în 4 volume, Creierul ), depăşind cu mult veacul său.

Când avea 56 de ani, şi-a îndreptat atenţia către lumea cea nevăzută şi, în ultimii 25 de ani ai vieţii sale, a scris un număr mare de lucrări religioase, înfăţişând raiul, iadul, îngerii şi duhurile - toate având ca temelie experienţa sa personală.

El descrie locurile nevăzute ca fiind foarte deosebite de cele pământeşti; totuşi, acestea se află în armonie cu descrierile majorităţii cărţilor oculte. Când moare un om, potrivit relatării lui Swedenborg, el intră în „lumea duhurilor”, care se află la jumătatea drumului dintre rai şi iad[iii]. Deşi este lumea duhurilor, şi nu este materială, este foarte asemănătoare cu lumea materială, că omul nici nu ştie la început că a murit (461); el are acelaşi fel de „trup” şi însuşiri ale simţurilor, ca atunci când se afla în trup omenesc. În clipa morţii se vede lumină – ceva strălucitor şi nedesluşit (450) - şi are loc „trecerea în revistă” a vieţii omului cu toate faptele lui cele bune şi cele rele. Îşi întâlneşte prietenii şi cunoştinţele din această lume (494); şi pentru o vreme continuă o existenţă foarte asemănătoare celei pe care a avut-o pe pământ, în afară de faptul că toate cele de acolo sunt cu mult mai „lăuntrice”. Omul este atras de acele lucruri şi persoane faţă de care simte iubire, şi realitatea este hotărâtă de gânduri - de îndată ce se gândeşte la o persoană iubită, acea persoană se arată ca şi cum ar fi fost chemată (494). De îndată ce cineva se obişnuieşte cu această lume a duhurilor, acela află de la prieteni despre rai şi despre iad, şi este purtat în diferite cetăţi, grădini şi parcuri (495).

În această „lume a duhurilor” care este mijlocitoare, sufletul este „pregătit” pentru rai printr-un proces de învăţare care durează de la câteva zile până la un an (498). Dar şi „raiul”, aşa cum este înfăţişat de Swedenborg, nu este prea deosebit de „lumea duhurilor”, şi amândouă seamănă foarte mult cu pământul (171). Sunt curţi şi săli publice ca şi pe pământ, parcuri şi grădini, case şi dormitoare pentru „îngeri” cu multe schimburi de haine pentru ei. Sunt guverne, şi legi, şi tribunale de judecată - toate, de bună seamă, mai „duhovniceşti” decât pe pământ. Sunt biserici şi slujbe bisericeşti cu preoţi care oficiază slujbe şi care se tulbură dacă cineva din clerul bisericesc se împotriveşte. Sunt căsătorii, şcoli, creşterea şi educarea copiilor,

viaţă publică - pe scurt, aproape toate cele ce se găsesc pe pământ, care pot fi „duhovniceşti”. Swedenborg a stat de vorbă cu mulţi „îngeri” din cer (el credea că toţi aceia erau suflete ale morţilor), dar şi cu locuitorii necunoscuţi de pe Mercur, Jupiter şi de pe alte planete; el a vorbit cu Martin Luther în „cer” şi l-a convertit la credinţa sa, dar nu a izbutit să-l lămurească pe Calvin să nu mai creadă în predestinare.

„Iadul” este descris ca un loc foarte asemănător pământului, unde locuitorii sunt plini de dragoste de sine şi lucrări diavoleşti.

Se poate înţelege cu uşurinţă de ce Swedenborg a fost ocolit de cei mai mulţi dintre contemporanii săi şi socotit nebun, şi de ce până de curând, vedeniile sale rareori au fost luate în serios.

Totuşi, unii oameni au recunoscut întotdeauna că el a fost în legătură reală cu lumea nevăzută, căci avea vedenii foarte neobişnuite: contemporanul său mai tânăr, filosoful german Immanuel Kant, unul dintre cei mai de seamă întemeietori ai filosofiei moderne, l-a luat în serios şi a crezut în cele câteva exemple de clarviziune ale lui Swedenborg, care au fost cunoscute în toată Europa; şi filosoful american Emerson, în lungul său eseu despre el, din Oameni reprezentativi l-a numit „unul dintre uriaşii literaturii, care nu poate fi asemănat cu învăţaţii obişnuiţi ai tuturor colegiilor”. De bună seamă, astăzi, renaşterea interesului pentru ocultism l-a adus în faţă ca pe un „mistic” şi „prooroc”, fără nici o legătură cu creştinismul dogmatic, şi mai ales cercetările experienţelor care au avut loc „după moarte” prezintă asemănări de seamă între constatările lor şi descrierea lui din primele clipe de după moarte.

Este posibil ca Swedenborg să fi fost în legătură cu duhuri nevăzute şi să fi primit de la ele „descoperiri”. Dacă vom cerceta chipul în care a primit el aceste „descoperiri”, vom vedea care este sălaşul adevărat în care sălăşluiesc aceste duhuri.

Istoricul legăturilor lui Swedenborg cu duhurile nevăzute - pe care le-a aşezat în scris cu însemnate amănunte în voluminoasele sale „Jurnal al viselor” şi „Jurnal spiritual” (2300 de pagini) - dezvăluie în chip lămurit toate însuşirile celui care intră în legătură cu dracii văzduhului, aşa cum a arătat şi episcopul Ignatie. Din copilărie, Swedenborg a practicat un fel de meditaţie, care cuprinde relaxarea şi concentrarea intensă. Cu vremea, el a început să vadă o limbă de foc în timpul meditaţiei, pe care a primit-o cu încredere şi a socotit-o ca pe un semn de „încuviinţare” a părerilor sale. Aceasta l-a pregătit pentru deschiderea vorbirii cu duhurile. Mai târziu, a început să aibă vise cu Hristos şi a fost primit într-o societate de „nemuritori” şi treptat a început să fie conştient de prezenţa „duhurilor” din jurul său. În cele din urmă, duhurile au început să i se arate în stare de veghe. Prima dintre aceste experienţe din urmă, s-a ivit pe când călătorea prin Londra: într-o noapte, după ce a mâncat prea mult, pe neaşteptate, a văzut negru înaintea ochilor şi reptile târâtoare pe podea, şi apoi un om care stătea în colţul camerei şi spunea doar atât: „Nu mânca atât de mult” şi s-a făcut nevăzut în întuneric. Deşi s-a speriat de această arătare, a crezut în ea ca în ceva „bun” pentru că i-a dat un sfat „cu bun simţ”.

Apoi, după cum a povestit el, „în timpul aceleiaşi nopţi, acelaşi om s-a arătat din nou, dar de data aceasta nu m-am speriat. Atunci acela a spus că este Domnul Dumnezeu ziditorul lumii şi Mântuitorul, şi că mă alesese pe mine ca să le lămuresc oamenilor înţelesul duhovnicesc al Scripturii, şi că el însuşi mă va lămuri ce voi scrie despre acest subiect. Chiar în noaptea aceea, mi-au fost deschise lumile duhurilor, raiul şi iadul, aşa încât m-am lămurit pe deplin de adevărul lor... După aceea, de multe ori pe zi, Domnul îmi deschidea ochii trupeşti, astfel încât, în miezul zilei, puteam vedea lumea cealaltă, şi când eram foarte treaz, puteam să vorbesc cu îngerii şi cu duhurile”[iv].

Este destul de limpede din această descriere, că Swedenborg a fost deschis legăturii cu sălaşul din văzduh al duhurilor căzute, şi că toate descoperirile sale de mai târziu au venit din această sursă. „Raiul” şi „iadul” pe care le-a văzut, erau şi ele părţi ale acestui sălaş din văzduh, şi „descoperirile” pe care le-a lăsat în scris, sunt o descriere a înşelărilor sale despre acest sălaş, pe care duhurile cele căzute le plăsmuiesc adesea pentru cei necunoscători, având în vedere scopurile lor. O privire spre altă literatură ocultă ne va arăta mai multe dintre însuşirile acestui sălaş.

3. „Planul astral” al teosofiei

Teosofia secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, care este un amestec de idei oculte occidentale şi orientale, ne învaţă în amănunt despre acest sălaş aerial, care este văzut ca fiind alcătuit dintr-un număr de „planuri astrale”. („Astral”, însemnând „de stele”, este un termen închipuit pentru a se referi la cele ce se află „deasupra pământescului”.) Potrivit unui rezumat al acestei doctrine, „planurile (astrale) cuprind sălaşurile tuturor duhurilor nemateriale, locul unde lucrează zeii şi dracii, locul în care sălăşluiesc chipurile-gând, tărâmul locuit de duhurile aeriale şi de alte elemente, şi felurime de raiuri şi iaduri cu cetele lor de îngeri şi de draci... Prin mijlocirea ritualurilor, persoanele iniţiate cred că se pot ‘ridica la diferite nivele sau planuri’, şi să trăiască întâmplări în aceste locuri, în deplină stare de conştienţă”[v].

Potrivit acestei doctrine, cineva intră în „planul astral” (sau „planuri”, numai dacă acest sălaş este socotit ca un întreg, ori în straturile lui separate) la vremea morţii, şi precum spune teoria lui Swedenborg, nu există nicio schimbare neaşteptată a stării cuiva şi nicio judecată. Omul continuă să vieţuiască ca şi înainte, numai că se află în afara trupului şi începe să „treacă prin toate sub-planurile planului astral, în calea sa către lumea cerurilor”[vi]. Fiecare sub-plan se subţiază continuu şi se „adânceşte” şi înaintarea prin acestea, departe de a stârni frică şi şovăială, aşa cum se întâmplă în „vămile” creştine, ci totul se petrece în desfătare şi veselie: „Bucuria vieţii în planul astral este atât de mare, că viaţa cea trupească în asemănare cu ea nu pare viaţă deloc... La nouă din zece nu le place cu nici un chip să se întoarcă în trup”. (A. E. Powel, op. cit., pag. 94).

Teosofia, invenţia mediumului rus Elena Blavatskaia, a fost întemeiată la sfârşitul secolului al XIX-lea, într-o încercare de a da o lămurire sistematică legăturilor mediumnice cu „morţii”, care s-au înmulţit în lumea apuseană de la marea izbucnire a fenomenului spiritist din America, în anul 1848. Astăzi, doctrina ei asupra „planului astral” (deşi adesea nu este numit astfel) este modelul pe care l-au folosit mediumuri şi alţi amatori de ocultism pentru a lămuri experienţele lor din lumea duhurilor.

Deşi cărţile teosofice asupra „planului astral” sunt pline de aceeaşi „deşertăciune şi banalitate revoltătoare”, pe a cărei bază Dr. Jung socoteşte să pună însuşirile întregii literaturi spiritiste, totuşi, dincolo de această neruşinare, există o filosofie de bază despre adevărul celeilalte lumi, care atinge o coardă sensibilă a cercetătorilor de astăzi. Părerea umanistă a lumii de astăzi, se îndreaptă cu mai multă bunăvoinţă către o altă lume, care este mai degrabă desfătătoare decât dureroasă. O lume care îngăduie mai degrabă „dezvoltarea” ori „evoluţia” liniştită decât judecata de la sfârşitul vieţii. O lume care mai degrabă îngăduie „încă o şansă” pentru a se pregăti pentru o realitate mai înaltă, decât hotărârea sorţii veşnice prin faptele săvârşite de-a lungul vieţii pământeşti. Învăţarea teosofiei arată tocmai aceste însuşiri cerute de „sufletul modern” şi cere să se bazeze pe experienţă.

Pentru a da un răspuns creştin ortodox la această învăţătură, trebuie să privim mai atent experienţele obişnuite care au loc în „planul astral”. Dar unde să privim? Vestirile mediumurilor sunt în chip vădit nevrednice de încredere şi sunt lipsite de limpezime; şi în orice caz, legătura cu „lumea spiritelor” prin mediumuri este prea întunecată şi mijlocită, pentru a alcătui dovada convingătoare a firii acelei lumi. Experienţele de „după moarte” de astăzi, pe de o parte, sunt prea scurte şi negrăitoare pentru a fi socotite mărturie despre adevărata natură a celelalte lumi.

Dar există un fel de experienţă în „planul astral” care poate fi cercetată mai amănunţit. În limbajul teosofic se numeşte „proiecţie astrală” sau „proiecţia corpului astral”. Prin cultivarea anumitor tehnici mediumnice, este cu putinţă nu numai intrarea în legătură cu spirite care s-au despărţit de trup, aşa cum fac

mediumurile obişnuite (când şedinţele lor de spiritism sunt adevărate), ci intră cu adevărat în sălaşul lor de existenţă şi „călătoresc” prin mijlocul lor. Cineva poate să nu creadă când aude despre asemenea experienţe din vremurile străvechi, dar se întâmplă, că această experienţă a ajuns să fie destul de obişnuită în vremurile noastre - şi nu numai printre ocultişti – şi există deja o literatură bogată în acest domeniu, cu experienţe povestite de către cei care le-au trăit.

4. „Proiecţia astrală”

Creştinii ortodocşi cunosc faptul că omul poate cu adevărat să se ridice deasupra marginilor firii sale trupeşti şi poate să călătorească în locuri nevăzute. Acest fel de călătorie nu ne priveşte pe noi aici. Apostolul Pavel nu a ştiut dacă se afla „în trup” ori „în afară de trup” când a fost răpit până la al treilea cer (II Cor. 12, 2), şi nu se cuvine să socotim noi până la care suiş trebuie să se subţieze trupul pentru a intra în rai (dacă experienţa a avut loc cu adevărat „în trup”). Sau în ce fel de „trup subţire” poate fi îmbrăcat sufletul în timpul unei experienţe „în afara trupului” - dacă acest fel de lucruri poate fi cunoscut cu adevărat în această viaţă. Este destul să ştim că sufletul (în oricare fel de „trup”), poate fi răpit cu adevărat prin harul lui Dumnezeu şi poate să vadă raiul, cât şi sălaşul din văzduh, în care sălăşluiesc duhurile de sub cer.

În literatura ortodoxă, se vorbeşte adesea despre asemenea experienţe, ca având loc „în afara trupului”, aşa cum a fost experienţa Sf. Antonie la „vămi”, în vreme ce stătea la rugăciune, cum s-a arătat mai înainte. Episcopul Ignatie Brianceaninov pomeneşte de doi pustnici din veacul al XIX-lea, ale căror suflete au ieşit din trupurile lor, pe când se aflau la rugăciune - Cuviosul Vasilisc al Siberiei, al cărui ucenic a fost vestitul Zosima, şi Bătrânul Schimonah Ignatie (Isaia), prieten bun al episcopului Ignatie (Ignatie Brianceaninov, Opere complete, vol. III, pag. 75). Cea mai uimitoare experienţă „în afara trupului” din Vieţile sfinţilor ortodocşi este probabil aceea a Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos din Constantinopol (sec. al X-lea), care, în vreme ce trupul său se afla în zăpadă, pe străzile cetăţii, el a fost răpit în duh ca să vadă raiul şi cel de al treilea cer, despre care a povestit ucenicului său, care a istorisit întâmplarea (Vieţile sfinţilor, 2 octombrie).

Asemenea întâmplări se petrec numai prin harul lui Dumnezeu şi în chip cu totul aparte, din voinţa şi dorinţa oamenilor. Dar „proiecţia astrală” este o experienţă „în afara trupului”, care poate fi căutată şi învăţată cu ajutorul unor tehnici. Această experienţă reprezintă ceea ce descrie episcopul Ignatie ca „deschiderea simţurilor”, şi este limpede că – întrucât legătura cu duhurile este oprită oamenilor, în afară de lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu - sălaşul care poate fi atins prin acest mijloc nu este cerul, ci numai sălaşul aerial de sub cer, văzduhul locuit de duhurile cele căzute.

Textele teosofice care descriu această experienţă în amănunt, sunt pline de păreri şi tâlcuiri oculte, şi sunt lipsite de orice folos pentru a alcătui o imagine a experienţelor adevărate din acest sălaş. Cu toate acestea, în sec. al XX-lea, a apărut un alt fel de literatură care se ocupă de această experienţă: odată cu lărgirea cercetărilor şi experimentelor în domeniul „parapsihologiei”, unii indivizi au descoperit, fie întâmplător, fie prin experiment, că le stă în putinţă să aibă experienţe de „proiecţie astrală”, şi au scris cărţi care descriu experienţele lor în limbaj non-ocult; unii cercetători au adunat şi au cercetat relatări ale experienţelor „în afara trupului” şi au scris despre acestea, mai degrabă într-un limbaj ştiinţific decât ocult.

Vom vorbi aici despre unele dintre aceste cărţi.

Latura „pământească” a experienţelor din „afara trupului” este prezentată bine într-o carte, de către directorul Institutului de Cercetări Psihologice din Oxford, Anglia[vii]. Ca răspuns la o chemare făcută în septembrie 1966, în presa britanică şi la radio, Institutul a primit vreo 400 de răspunsuri de la persoane care au pretins că au avut experienţe în afara trupului. Un asemenea răspuns arată că astfel de experienţe nu sunt nicidecum rare în zilele noastre şi cei care le-au avut sunt cu mult mai doritori decât în anii din urmă, să vorbească despre acestea, fără frica de a fi socotiţi că sunt „nebuni”. Dr. Moody şi alţi cercetători au aflat aceleaşi lucruri despre experienţele de „după moarte”.

Celor 400 de persoane li s-au dat să completeze două chestionare, iar cartea a fost urmarea comparării şi a cercetării răspunsurilor la aceste chestionare.

Aproape toate experienţele prezentate în această carte s-au petrecut fără voie, fiind declanşate de diferite împrejurări trupeşti: osteneli, oboseală, boală, accident, anesteziere, somn.

Aproape toate s-au întâmplat în preajma trupului (nu în vreun sălaş al „duhului”), şi constatările care s-au făcut sunt foarte asemănătoare cu cele la care au ajuns oamenii care au avut experienţe „după moarte”; cineva îşi vede trupul din „afară”, are toate însuşirile simţurilor (chiar dacă aflându-se în trup este surd sau orb), nu-i stă în putinţă să atingă sau să lucreze asupra celor ce se află împrejurul lui, „pluteşte” în aer cu un mare simţ de desfătare şi bunăstare; mintea este mai limpede decât de obicei.

Unele persoane au povestit despre întâlniri cu rude răposate, sau călătorii către un loc ce părea să nu facă parte dintr-o realitate obişnuită.

Un cercetător al experienţelor din „afara trupului”, geologul englez Robert Crookall, a adunat un număr foarte mare de exemple de astfel de experienţe, atât de la ocultişti, cât şi de la mediumuri, pe de o parte, şi de la oameni obişnuiţi pe de altă parte. El relatează experienţa după cum urmează: „S-a ’născut’ un trup-replică sau o ’dublură’ din trupul material şi s-a aşezat deasupra aceluia. Când ’dublura’ s-a despărţit de trup, s-a produs o ’pierdere a memoriei’ (cam tot aşa cum schimbarea vitezelor la maşină aduce o întrerupere foarte scurtă în transmiterea puterii)... Adesea avea loc o revedere a întâmplărilor petrecute în viaţă, iar trupul material care fusese părăsit, era de obicei văzut de către ’dublura’ care se afla în stare liberă... Contrar aşteptărilor, nimeni nu a vorbit despre vreo durere ori frică, care să fie pricinuită de ieşirea din trup – totul părea desăvârşit de firesc... Conştienţa, aşa cum lucra prin ’dublura’ despărţită de trup, era mult mai ascuţită decât în viaţa obişnuită... Uneori apărea telepatie, clarviziune şi înainte-cunoaştere. Se vedeau uneori prieteni ’morţi’. Multe persoane au arătat o mare neplăcere faţă de intrarea din nou în trup şi de întoarcerea la viaţa pământească... Acest exemplu obişnuit de întâmplări în experienţele din afara trupului, care până acum, nu erau recunoscute, nu se pot lămuri, în mod potrivit, pe presupunerea că toate aceste experienţe erau vise şi că toate ’dublurile’ descrise erau simple halucinaţii. Pe de altă parte, se poate lămuri de îndată pe baza presupunerii că acestea erau experienţe adevărate şi că ’dublurile’ văzute erau trupuri adevărate (deşi erau de o mare subţirime)”[viii].

Această descriere este asemănătoare, punct cu punct, cu „modelul” Doctorului Moody despre experienţele de după moarte (Viaţă după viaţă, pag. 23-24). Această asemănare arată atât de limpede că se poate înfăţişa doar una şi aceeaşi experienţă. Dacă este aşa, putem, în cele din urmă, să definim experienţa pe care au povestit-o Dr. Moody şi alţi cercetători, şi care a stârnit un interes atât de mare şi neînţelegeri în lumea apuseană de câţiva ani încoace. Nu este tocmai o experienţă „după moarte”; este mai degrabă experienţa „în afara trupului” care este doar un pas către alte experienţe mult mai lărgite, fie ale morţii, fie ceea ce se numeşte uneori „călătorie astrală” (despre care veţi vedea mai jos). Deşi starea „în afara trupului”

s-ar putea numi „prima clipă” a morţii - dacă urmează moartea cu adevărat - este o mare greşeală să deducem din aceasta orice despre starea de „după moarte”, în afară de faptele simple ale supravieţuirii şi conştienţa sufletului după moarte, asupra cărora, cel ce crede cu adevărat în nemurirea sufletului nu se va împotrivi[ix]. Mai mult, fiindcă starea „trupului după moarte” nu este neapărat legată de moarte, trebuie să fim cu dreaptă judecată în alegerea datelor limpezi ale experienţelor extinse în acest domeniu; mai ales, trebuie să ne întrebăm dacă arătările „raiului” (sau „iadului”) pe care le văd astăzi unii oameni, au vreo legătură cu adevărata înţelegere creştină a raiului şi iadului, sau dacă acestea sunt numai o socotinţă a vreunei simple experienţe fireşti (sau drăceşti) din sălaşul din „afara trupului”.

Dr. Crookall - care a fost cel mai cuprinzător cercetător în acest domeniu, de până acum, fiind cu aceeaşi băgare de seamă şi purtare de grijă pentru amănunt, care caracterizează cărţile sale de început despre plantele fosile din Marea Britanie – a adunat mult material despre experienţele „raiului” şi ale „gheenei”. El socoteşte că amândouă sunt experienţe fireşti şi cu adevărat universale în starea „din afara trupului” şi le deosebeşte după cum urmează: „Cei care şi-au părăsit trupurile în chip firesc erau înclinaţi să vadă privelişti luminoase şi liniştite (’raiul’), un fel de pământ slăvit; în vreme ce (cei care erau) scoşi afară cu sila... se îndreptau spre împrejurări de o oarecare nedesluşire, tulburi, şi către o stare între vis şi realitate, care este asemănătoare cu ’hadesul’ oamenilor de pe vremuri. Cei dintâi întâlneau mulţi ajutători (cuprinzând rude şi prieteni morţi, cum am pomenit deja); cei din urmă întâlneau uneori împotrivitori fără trup” (pag. 14-15).

Persoanele care au ceea ce Dr. Crookal numeşte o „alcătuire trupească mediumnistică”, în chip neschimbat trec mai întâi printr-un loc „hades” întunecat şi împâclit, şi apoi printr-un loc cu o lumină strălucitoare, care seamănă cu raiul. Acest „rai” este descris în felurite feluri (atât de mediumuri cât şi de non-mediumuri) ca „cea mai frumoasă privelişte văzută vreodată”, „o privelişte de o frumuseţe neasemănată - o grădină nesfârşită ca un parc şi lumina de acolo este o lumină care nu s-a văzut niciodată pe mare sau pe pământ,” „privelişte frumoasă” cu „oameni înveşmântaţi în alb” (pag. 117), „lumina se făcea mai puternică”, „pământul întreg era roşiatic” (pag. 137).

Pentru a lămuri aceste experienţe, Dr. Crookall presupune că există un „pământ întreg” care cuprinde, pe treapta cea mai de jos, pământul cel material, pe care îl cunoaştem din viaţa de zi cu zi, împrejmuit de o sferă nematerială, care se întrepătrunde cu regiuni „hades” şi „rai”, la hotarele lui de jos şi de sus (pag. 87).

Aceasta este o descriere a ceea ce în limbaj ortodox se cunoaşte ca văzduhul (sălaşul aerial al) duhurilor căzute de sub cer, sau „planul astral” al teosofiei; totuşi, în descrierile ortodoxe ale acestui sălaş nu se face nici o deosebire „geografică” între partea de „sus” şi cea de „jos” şi se stăruie mai mult asupra înşelărilor drăceşti care sunt o parte integrantă a acestui sălaş. Dr. Crookall, fiind cercetător laic, nu cunoaşte nimic despre acest chip al văzduhului, dar mărturiseşte, din punctul său de vedere „ştiinţific”, lucrul de cea mai mare însemnătate pentru înţelegerea experienţelor de „după moarte” şi din „afara trupului”: ”raiul” şi „iadul” pe care le văd persoanele în aceste experienţe sunt doar părţi (sau chipuri părelnice) ale sălaşului din văzduh al duhurilor şi nu au nici o legătură cu raiul adevărat şi iadul adevărat din învăţătura creştină, care sunt sălaşuri veşnice ale sufletelor oamenilor (şi ale trupurilor lor celor înviate) la fel ca ale duhurilor celor nemateriale. Persoanele care se află în starea din „afara trupului” nu sunt slobode să „umble” în raiul şi iadul adevărat, care sunt deschise sufletelor numai prin voia hotărâtă a lui Dumnezeu. Dacă unii „creştini” văd la „moarte”, aproape imediat, o „cetate cerească” cu „porţi de perle” şi „îngeri”, este doar un semn că cele ce se văd în sălaşul din văzduh atârnă într-o oarecare măsură de experienţele şi aşteptările trecute ale acelei persoane, întocmai aşa cum hinduşii care mor văd templele şi „zeii” lor hinduşi. Experienţele creştine adevărate ale raiului şi iadului (aşa cum vom vedea în capitolul următor) sunt la o cu totul altă măsură.

5. „Călătoria astrală”

Aproape toate experienţele recente de „după moarte” au fost foarte scurte; dacă ar fi fost mai îndelungate, ar fi urmat moartea adevărată. Dar în starea din „afara trupului” care nu se leagă de împrejurările din preajma morţii, este cu putinţă o experienţă mai îndelungată. Dacă această experienţă este destul de lungă, omul îşi poate părăsi mediul înconjurător şi poate intra într-o privelişte cu totul nouă - nu numai pentru o privire scurtă a unei „grădini” sau a unui „loc luminos” sau a unei „cetăţi cereşti”, ci pentru o „aventură” mai lungă în sălaşul din văzduh. „Planul astral” este în chip limpede foarte aproape de fiecare om, şi anumite experienţe hotărâtoare (sau tehnici mediumnistice) îl pot „arunca” pe om în legătură cu acel plan. Dr. Carl Jung povesteşte experienţa unuia dintre pacienţii săi, o femeie care a avut o experienţă „în afara trupului” în vreme ce trecea printr-o naştere grea. I-a văzut pe doctori şi pe surori în jurul ei, dar în spate simţea că se află o privelişte slăvită, care părea să fie hotarul unei alte dimensiuni; simţea că dacă s-ar întoarce către acea privelişte ar pleca din viaţa aceasta - dar s-a întors în trup[x].

Dr. Moody a scris despre mai multe asemenea experienţe, pe care le numeşte experienţe de „hotar” sau „limită” (Viaţă după viaţă, pag. 54-57).

Cei care îşi pricinuiesc experienţa „proiecţiei astrale” dinadins, au adesea putinţa de a intra în această „altă dimensiune”. Descrierile „călătoriilor” în această dimensiune, pe care le-a făcut un om în ultimii ani, au ajuns la o oarecare faimă, care i-a îngăduit să întemeieze un institut pentru experienţe în starea din „afara trupului”. Unul dintre cercetătorii acestui institut a fost Dr. Elizabeth Kubler-Ross, care este de acord cu concluziile lui Monroe cu privire la asemănarea experienţelor din „afara trupului” şi starea de „după moarte”. Vom prezenta pe scurt cele ce a aflat acest experimentator[xi].

Robert Monroe este om de afaceri american, de succes (preşedintele consiliului director al unei societăţi pe acţiuni de multe milioane de dolari) şi un necunoscător în religie. Experienţele sale în „afara trupului” au început în 1958, înainte de a-l interesa literatura ocultă câtuşi de puţin, pe când îşi săvârşea experimentele în tehnicile de învăţare a datelor în timpul somnului; acest lucru avea nevoie de exerciţii de concentrare şi relaxare, asemenea unor tehnici de meditaţie. După ce a început aceste experimente, a trecut printr-o întâmplare neobişnuită, când i s-a părut că a fost lovit de un fascicul de lumină, care i-a pricinuit o paralizie trecătoare. După ce această senzaţie se repetase de câteva ori, a început să „plutească” în afara trupului, şi apoi a început să-şi provoace şi să trăiască intens aceste experienţe. La începutul „călătoriilor” sale oculte, el dă la iveală aceleaşi însuşiri de bază – meditaţie pasivă, experienţa „luminii”, acestea reprezentând o atitudine de încredere şi deschidere către experienţe noi şi necunoscute, toate în unire cu o concepţie „practică” asupra vieţii şi lipsită de cunoştiinţele sau experienţele adânci ale creştinismului – care l-a deschis pe Swedenborg către isprăvile sale din lumea duhurilor.

Mai întâi, „călătoriile” lui Monroe erau locuri care se puteau recunoaşte pe pământ - la început erau locuri din apropiere, apoi erau locuri mai îndepărtate - cu unele încercări izbutite de a aduce înapoi mărturii adevărate ale experienţelor. Apoi a început să ia legătura cu chipuri „de năluciri”, prima legătură având loc într-un experiment mediumnistic („călăuza indiană” trimisă de medium a venit pentru el cu adevărat! - pag. 52). În cele din urmă, a început să intre în legătură cu privelişti necunoscute care nu păreau să fie de pe pământ.

Luând în seamă amănuntele experienţelor sale (pe care le scria de îndată ce se întorcea în trup), le-a împărţit în trei grupe după „locuri”:

- „Locul de lucrare I” este „aici-acum”, mediul obişnuit al acestei lumi.

- „Locul de lucrare II” este un mediu „nematerial” care pare nesfârşit, cu aceleaşi însuşiri ca ale „planului astral”. Acest loc este „mediul firesc” al celui de al „doilea trup”, după cum numeşte Monroe entitatea care călătoreşte în acest sălaş, care „întrepătrunde” lumea materială, şi legile sale sunt cele ale gândului: „cum gândeşti, aşa eşti”, „cei ce se potrivesc se adună”, pentru a călători, omul trebuie numai să se gândească unde vrea să ajungă. Monroe a vizitat felurite „locuri” din acest sălaş, unde a văzut nişte lucruri cum ar fi un grup de oameni care purtau veşminte lungi şi se aflau într-o vale strâmtă (pag. 81), şi mai mulţi oameni în uniformă care se numeau „armata care ocheşte bine”, aşteptând să primească sarcini (pag. 82).

- „Locul de lucrare III” este un loc care pare să fie la fel de adevărat ca şi pământul, cu toate că este deosebit de orice se cunoaşte pe acest pământ, cu însuşiri anacronice necunoscute; teosofii probabil ar înţelege aceasta ca o altă parte mai „tare” a „planului astral”.

După ce a trecut în mare măsură peste simţământul de frică de la început, când se afla în aceste sălaşuri necunoscute, Monroe a început să le cerceteze şi să descrie mulţimea de fiinţe inteligente pe care le a întâlnit acolo. În unele „călătorii” a întâlnit prieteni „morţi” şi a vorbit cu ei, dar mai des a întâlnit fiinţe impersonale necunoscute, care uneori l-au „ajutat” dar adesea nu au răspuns când le-a chemat, care au dat veşti „mistice” nedesluşite, care par să comunice cu mediumurile, care-i întindeau mâna dar nu izbuteau să apuce mâna lui întinsă (pag. 89). Pe unele dintre aceste fiinţe le-a recunoscut ca „împotrivitori”: făpturi ca nişte animale cu trupuri elastice, care se schimbă lesne în câini, lilieci, sau chiar proprii săi copii (pag. 137-140), şi alţii, care îl necăjesc şi îl chinuiesc şi râd când el cheamă (nu din credinţă, este adevărat, ci numai ca o altă „experienţă”) numele lui Iisus Hristos (pag. 119).

Neavând credinţă, Monroe s-a deschis către sugestiile „religioase” ale fiinţelor acestui sălaş. I s-au dat vedenii „prooroceşti” ale întâmplărilor viitoare, care uneori, s-au întâmplat cu adevărat, aşa cum le-a văzut el (pag. 145 şi mai departe). Odată, când i s-a arătat o rază de lumină albă la hotarul stării din afara trupului, el i-a cerut un răspuns la întrebările sale despre acest sălaş. Un glas din lăuntrul razei a răspuns: „Cere părintelui tău să-ţi spună marea taină.” Drept aceea, cu următorul prilej, Monroe s-a rugat: „Părinte, călăuzeşte-mă. Părinte, spune-mi marea taină” (pag. 131-132).

Din toate acestea este limpede că Monroe, deşi a rămas „laic” şi „necunoscător” în concepţia sa religioasă, s-a lăsat de bunăvoie să fie folosit în chip liber de către fiinţele sălaşului ocult (care, de bună seamă sunt draci).

Întocmai ca Dr. Moody şi ca alţi cercetători ai acestui sălaş, Monroe scrie că „în doisprezece ani de activităţi în afara lumii materiale, nu găseşte nici o mărturie care să dovedească noţiunile biblice de Dumnezeu şi de viaţa de dincolo într-un loc numit rai” (pag. 116). Cu toate astea, ca şi Swedenborg, ca teosofi şi cercetători, cum ar fi Dr. Crookall, el află în mediul „nematerial” pe care l-a cercetat, „toate aspectele pe care noi le socotim că sunt ale raiului şi ale iadului, care sunt numai o parte a Locului de lucrare II” (pag. 73). În locul care pare „cel mai apropiat” de lumea materială, a dat peste un loc cenuşiu-închis, populat cu „fiinţe care muşcă şi chinuiesc”; el crede că acesta poate fi „hotarul iadului” (pag. 120-121), aproape ca regiunea „hades” pe care a identificat-o Dr. Crookall.

Cu toate astea, experienţa despre „rai” a lui Monroe este foarte doveditoare. El a călătorit de trei ori într-un loc de „pace desăvârşită”, plutind printre nori calzi, pufoşi, care erau mângâiaţi de raze de lumină, care îşi schimbau culoarea neîncetat; fremăta împreună cu muzica fără cuvinte a corurilor. În jurul său se aflau în aceeaşi stare, fiinţe fără nume, cu care nu avea nici o legătură sufletească. A simţit că acest loc era „căminul” său de pe urmă, şi câteva zile după ce se sfârşise această experienţă, mai cugeta la ea (pag. 123-125). De bună seamă, acest „cer astral” este izvorul de bază al învăţăturii teosofice asupra „desfătării” celeilalte lumi; dar ce departe este de adevărata învăţătură creştină a Împărăţiei cereşti, care se află cu mult dincolo de acest sălaş al văzduhului, care în deplinătatea dragostei şi a însuşirilor şi a simţirii conştiente a lui Dumnezeu, s-a îndepărtat cu totul de necredincioşii vremurilor noastre, care nu cer nimic mai mult decât o „nirvana” de nori pufoşi şi de lumini colorate! Duhurile cele căzute pot lesne să pricinuiască o asemenea experienţă a „raiului”; dar numai lupta creştină şi harul lui Dumnezeu îl pot înălţa pe om în adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu.

În câteva prilejuri, Monroe l-a întâlnit pe „Dumnezeul” cerului lui. Această întâmplare, zice el, poate avea loc oriunde în „Locul de lucrare II”. „În miezul lucrului obişnuit, oriunde ar fi acesta, există un semnal depărtat, aproape ca trâmbiţele vestitoare. Fiecare primeşte semnalul în pace, şi odată cu el, fiecare încetează să mai vorbească sau să mai lucreze. Este semnalul care anunţă că El (sau Ei) vine prin împărăţia sa. Nu există nici o închinăciune pioasă sau îngenunchiere. Mai degrabă, atitudinea este ca o stare de fapt. Este o întâmplare cu care toţi sunt obişnuiţi şi supunerea îndepărtează toate celelalte lucruri. Nimic nu se abate de la aceasta.

La semnal, fiecare vietate se aşează... cu capul îndreptat într-o parte, în asemenea chip încât să nu-L vadă când trece prin preajmă. Se pare că scopul este de a alcătui o cale vie peste care El să poată călători... Nu-i nici o mişcare, nici măcar un gând, când trece El...

Cu câteva prilejuri, când am experimentat aceasta, m-am aşezat şi eu jos împreună cu ceilalţi. La vremea cuvenită, nu putea veni nici un alt fel de gând, potrivnic. În vreme ce trece El, răsună o muzică veselă şi se răspândeşte un simţământ de tărie vie, desfătătoare, a puterii de pe urmă, care slăbeşte şi se pierde în depărtare... Este o lucrare la fel de obişnuită ca şi oprirea la lumina semaforului într-o intersecţie aglomerată, sau aşteptarea la trecerea peste calea ferată, când semnalul arată apropierea trenului; eşti nepăsător şi totuşi simţi o preţuire nerostită pentru puterea înfăţişată prin trenul care trece.

Întâmplarea este la fel de impersonală.

Este acesta Dumnezeu? Sau Fiul lui Dumnezeu? Sau reprezentantul Său?” (pag. 122-123).

Ar fi greu de găsit în literatura ocultă a lumii o povestire mai vie a slăvirii lui satan în propria lui împărăţie, de către robii săi impersonali. În acest loc, Monroe arată legătura lui cu mai marele împărăţiei, în care a intrat. Într-o noapte, la vreo doi ani după ce şi-a început călătoriile în „afara trupului”, s-a simţit scăldat în acelaşi fel de lumină care se arată la începutul acestor experienţe, şi a simţit o forţă puternică, inteligentă, personală, care i-a răpit puterea şi voinţa. „Mi s-a părut în chip hotărât că eram legat strâns de această forţă inteligentă, prin statornicie - mereu fusesem aşa - şi că aveam o menire de îndeplinit aici pe pământ” (pag. 260-261). Într-o altă asemenea experienţă cu această forţă ori „entitate” nevăzută, care a avut loc câteva săptămâni mai târziu, ea (sau ele) părea că intră în mintea lui şi o „cercetează”, şi apoi, „părea că se avântă spre cer, în vreme ce eu strigam în urmă, stăruitor[xii]. Atunci am fost sigur că mentalitatea şi inteligenţa lor era cu mult peste puterea mea de înţelegere. Este o inteligenţă impersonală, rece, fără nici un fel de simţământ de dragoste sau de mângâiere pe care noi le apreciem atât de mult... M-am aşezat jos şi am plâns, cu suspine mari, adânci, cum nu mai plânsesem niciodată până atunci, pentru că atunci am simţit fără nici o reţinere ori nădejde viitoare de schimbare, că Dumnezeul copilăriei mele, al bisericilor, al religiei din întreaga lume, nu era aşa cum îl slăveam noi - că pentru tot restul zilelor vieţii mele voi ’suferi’ pierderea acestei amăgiri” (pag. 262).

Cu greu şi-ar putea închipui cineva o descriere mai bună a întâlnirii cu diavolul, prin care trec atât de mulţi contemporani de-ai noştri nebănuitori, fiind lipsiţi de orice ajutor pentru a i se împotrivi aceluia, din pricina înstrăinării lor de adevăratul creştinism.

Mărturia lui Monroe despre firea şi fiinţele „planului astral” are o mare însemnătate. Cu toate că s-a adâncit în aceasta, şi şi-a încredinţat sufletul spre ascultare duhurilor celor căzute, el şi-a povestit experienţele într-un limbaj deschis, neocult şi dintr-un punct de vedere omenesc oarecum normal, prin care a făcut din cartea sa o atenţionare grăitoare împotriva „experienţelor” din acest sălaş. Cei care cunosc învăţătura creştin ortodoxă despre lumea văzduhului, cât şi despre adevăratul rai şi iad care se află în afara văzduhului, pot fi convinşi cu mai multă hotărâre de adevărul duhurilor celor căzute şi de sălaşul acelora, cât şi de primejdia cea mare de a intra în legătură cu ele, chiar dacă se fac astea pentru cercetări aparent „ştiinţifice”[xiii].

Ca păstrători ai credinţei creştin ortodoxe, nu trebuie să cunoaştem neapărat cât de mult din experienţa sa a fost „adevărată” şi cât de mult a fost o urmare a întâmplărilor şi amăgirilor puse la cale pentru el de către duhurile cele căzute; înşelarea este o parte atât de însemnată a sălaşului din văzduh, că nici un amănunt nu duce la încercarea de a lămuri aspectele sale fireşti. Nu se poate pune la îndoială faptul că el a întâlnit sălaşul duhurilor celor căzute.

Se poate intra în legătură şi cu „planul astral” (dar nu neapărat în starea din „afara trupului”), prin folosirea unor droguri. Experimente recente în administrarea LSD muribunzilor, au pricinuit experienţe din „preajma morţii” foarte convingătoare, împreună cu o „scurtă desfăşurare” a întregii vieţi, vederea unei lumini orbitoare, întâlniri cu „morţii” şi cu „fiinţe spirituale” neomeneşti, şi vestirea soliei spirituale cu privire la adevărurile „religiei cosmice”, reîncarnare şi altele asemenea. Dr. Kubler-Ross s-a adâncit şi în aceste experienţe[xiv].

Se ştie că şamanii triburilor primitive intră în legătură cu lumea din văzduh a duhurilor căzute, în stările din „afara trupului”, şi odată „iniţiaţi” în această experienţă sunt în stare să viziteze „lumea duhurilor” şi să vorbească cu fiinţe de dincolo[xv].

Aceeaşi experienţă era obişnuită printre iniţiaţii „tainelor” lumii păgâne antice. În Viaţa Sfinţilor Ciprian şi Iustina (2 octombrie), există mărturia unui fost vrăjitor, despre experienţele sale din acest sălaş:

„Pe Muntele Olimp, Ciprian a învăţat toate chipurile meşteşugirilor drăceşti: el stăpânea felurite schimbări drăceşti, a învăţat cum să schimbe firea văzduhului... În locul acela a văzut o legiune nenumărată de draci, împreună cu stăpânitorul întunericului la căpătâiul lor; unii stăteau înaintea lui, alţii îi slujeau, iar alţii îi aduceau laude şi unii au fost trimişi în lume ca să-i strice pe oameni. A mai văzut acolo zei şi zeiţe păgâne în

chipurile lor înşelătoare, şi felurite năluci şi arătări, învăţând cum să le cheme printr-un post aspru de patruzeci de zile...

Astfel a ajuns vrăjitor, fermecător şi pierzător de suflete, mare prieten şi slugă credincioasă a stăpânitorului iadului, cu care a vorbit faţă către faţă, primind mare cinste de la acela, după cum chiar el însuşi a mărturisit. ’Credeţi-mă,’ zicea el, ’eu l-am văzut chiar pe stăpânitorul întunericului... I-am adus plecăciune atât lui cât şi strămoşilor lui... Mi-a făgăduit să mă facă ocârmuitor după plecarea mea din trup, şi în toată vremea vieţii pământeşti să mă ajute în toate... Chipul stăpânitorului întunericului arăta ca o floare. Pe cap avea o cunună (nu una adevărată, ci un fel de nălucire) făcută din aur şi pietre strălucitoare, care lumina toată împrejurimea lui; şi veşmintele aceluia erau uimitoare. Când se întorcea într-o parte sau alta, toată împrejurimea aceea se cutremura, o mulţime de duhuri rele de felurite trepte ierarhice se aflau înaintea tronului aceluia într-o ascultare desăvârşită. La vremea aceea m-am dăruit în întregime slujirii lui, ascultându-i desăvârşit fiecare poruncă”. (Cuvântul ortodox, 1976, nr. 70, pag. 136-138).

Sf. Ciprian nu spune lămurit dacă a avut aceste experienţe în afara trupului. S-ar părea într-adevăr că vrăjitorii şi iniţiaţii mai sporiţi nu au nevoie să-şi părăsească trupul pentru a intra în legătură desăvârşită cu sălaşul din văzduh. Swedenborg, pe când îşi povestea experienţele din „afara trupului”, a spus că dimpotrivă, a avut cele mai multe legături cu duhurile, pe când se afla în trup, dar cu „porţile simţurilor” deschise (Rai şi iad, secţiunile 440-442). Mai mult, însuşirile acestui sălaş şi întâmplările pe care le are cineva în acest sălaş, sunt aceleaşi, fie că omul se află „în” ori „în afara” trupului.

Unul dintre vestiţii vrăjitori păgâni din vechime (sec. al II-lea), descriind iniţierea sa în tainele lui Isis, dă un exemplu clasic al experienţei din „afara trupului”, şi legătura cu sălaşul din văzduh, care ar putea fi folosit pentru a istorisi unele experienţe de astăzi din „afara trupului” şi de „după moarte”:

„Voi povesti (despre iniţierea mea) în măsura în care pot povesti în chip legiuit celor neiniţiaţi, dar numai cu condiţia să credeţi cele ce vă spun. M-am apropiat de porţile morţii şi am păşit cu un picior pe pragul Proserpinei, deşi întoarcerea era îngăduită, am fost răpit de toate stihiile. La miezul nopţii am văzut soarele strălucind de parcă ar fi fost amiază. Am intrat în lumea zeilor de dedesubt şi a zeilor din lumea de deasupra, am stat în preajmă şi m-am închinat lor. Ei, acum aţi aflat ce s-a întâmplat, dar mă tem că nu sunteţi mai învăţaţi”[xvi].

Concluzii despre sălaşul din „afara trupului”

Tot ce s-a spus aici despre experienţele „în afara trupului” este de-ajuns pentru a aşeza experienţele de „după moarte” de astăzi în propria lor lumină. Să prezentăm pe scurt cele ce am aflat noi:

1. Acestea sunt, în întregime şi în chip firesc, experienţe „în afara trupului”, lucru foarte cunoscut mai ales în literatura ocultă, experienţe care în ultimii ani li se întâmplă din ce în ce mai des oamenilor obişnuiţi care nu sunt deloc adânciţi în ocultism. Cu toate acestea, aceste experienţe, nu ne spun aproape nimic despre cele ce se întâmplă cu sufletul după moarte, în afară de faptul că este viu şi conştient.

2. Sălaşul în care intră sufletul îndată ce iese din trup şi începe să piardă legătura cu ceea ce noi cunoaştem ca „realitate materială” (fie după moarte, fie într-o experienţă obişnuită „în afara trupului”), nu este nici raiul, nici iadul, ci un sălaş nevăzut, aproape de pământ, care se numeşte în chip felurit: „după moarte” sau „planul Bardo” (Cartea tibetană a morţilor ), „lumea spiritelor” (Swedenborg şi spiritismul), „planul astral” (teosofie şi ocultism), „locul de lucrare II” (Monroe) - sau, în limbaj ortodox, lumea văzduhului de sub ceruri unde sălăşluiesc duhurile cele căzute şi sunt lesne lucrătoare în înşelarea oamenilor care să-i ducă la osândire. Aceasta nu este „lumea cealaltă” care îl aşteaptă pe om după moarte, ci doar partea nevăzută a acestei lumi, prin care trebuie să treacă omul pentru a ajunge cu adevărat în lumea „cealaltă” a raiului sau a iadului.

Pentru cei care au murit cu adevărat, şi care sunt călăuziţi de îngeri din viaţa pământească, acesta este sălaşul unde începe Judecata particulară, la „vămile văzduhului”, unde duhurile văzduhului îşi descoperă firea lor cea adevărată şi vrăjmăşia lor faţă de oameni; pentru toţi ceilalţi, acesta este un sălaş al înşelării drăceşti, care se află întru iscusinţa aceloraşi duhuri.

3. Fiinţele cu care se ia legătura în acest sălaş sunt întotdeauna (sau aproape întotdeauna) draci, fie că sunt chemaţi prin mediumuri sau alte practici oculte, fie că se întâlnesc în experienţe „în afara trupului”. Aceia nu sunt îngeri, căci ei sălăşluiesc în rai, iar în acest sălaş se află numai în trecere, ca vestitori ai lui Dumnezeu. Nu sunt suflete ale morţilor, căci acelea sălăşluiesc în rai sau în iad şi prin acest sălaş sunt doar în trecere, îndată după moarte, în calea lor către judecata pentru faptele din această viaţă. Chiar şi cei mai râvnitori părtaşi ai experienţelor „în afara trupului” nu pot rămâne multă vreme în acest sălaş, fără a se pune în primejdia de a se rupe definitiv de trup (moartea), şi chiar în literatura ocultă, asemenea părtaşi se întâlnesc rareori unii cu alţii, după cum se relatează.

4. Nu trebuie să se aibă încredere în experienţele din acest sălaş, şi de bună seamă, acestea nu trebuie să fie socotite după „însemnătatea lor aparentă”. Chiar cei care au o pregătire temeinică în învăţătura creştin-ortodoxă, pot fi înşelaţi cu uşurinţă de către duhurile cele căzute ale văzduhului, prin vreo „vedenie” pe care o pot avea. Dar cei care intră în acest sălaş fără să cunoască măcar ceva despre acest sălaş, şi îi primesc „descoperirile” cu încredere, nu sunt nimic mai mult decât victime vrednice de milă ale duhurilor celor căzute.

Se poate pune întrebarea: Ce este cu simţămintele de „pace” şi „desfătare” care par să se vădească aproape întotdeauna în starea din „afara trupului”? Ce este cu vederea „luminii” pe care o văd atât de mulţi? Sunt şi acestea numai înşelări?

Poate, într-un fel, aceste experienţe sunt „fireşti” pentru suflet, atunci când acesta iese din trup. În această lume căzută, trupurile noastre materiale sunt trupuri ale durerii, stricăciunii şi morţii. Când iese din acest trup, sufletul se află de îndată într-o stare mai „firească” pentru el, mai aproape de starea pe care Dumnezeu o plănuieşte pentru el; căci „trupul duhovnicesc” înviat, cu care va vieţui omul în Împărăţia cerului, este mai asemenea cu sufletul decât cu trupul pe care îl cunoaştem pe pământ. Chiar şi trupul cu care a fost zidit Adam, la început avea o fire deosebită de trupul după căderea lui, având mai mare subţirime şi fără pricină de durere sau osteneală.

În acest sens, „pacea” şi „desfătarea” experienţei „în afara trupului” pot fi socotite adevărate, iar nu o înşelare. Cu toate astea, înşelarea pătrunde în clipa în care omul începe să socotească aceste simţăminte „fireşti” ca pe ceva „spiritual” – ca şi cum această pace a împăcării cu Dumnezeu, şi „desfătarea” ar fi adevărata dezmierdare duhovnicească a raiului. De fapt, oamenii socotesc în felul acesta experienţele lor „în afara trupului” şi pe cele de „după moarte”, din pricina lipsei lor de experienţă duhovnicească adevărată şi a lipsei de cunoaştere. Că aceasta este o greşeală, se poate vedea din faptul că până şi necredincioşii cei mai nepricepuţi au aceeaşi trăire de desfătare când „mor”. Am văzut deja aceasta într-un capitol anterior în cazul hindusului, ateistului şi sinucigaşului. Un alt exemplu uimitor este acela al romancierului britanic agnostic Somerset Maugham, care, atunci când a avut o scurtă experienţă a „morţii”, chiar înainte de moartea sa adevărată, la vârsta de 80 de ani, a văzut mai întâi o lumină care se aprindea tot mai tare şi a avut „cel mai puternic simţământ de eliberare”, după cum a spus cu cuvintele sale (vezi Allen Spreggett, Starea nemuririi, New American Library, New York, 1974, pag. 73). Această experienţă nu a fost nici în cea mai mică măsură duhovnicească; a fost doar o trăire „firească” într-o viaţă care s-a sfârşit în necredinţă.

Prin urmare, ca experienţă a simţurilor ori ca una „firească”, s-ar părea că moartea este într-adevăr desfătătoare. Această desfătare poate fi trăită la fel de către cineva a cărui conştiinţă este curată înaintea lui Dumnezeu, cât şi de către cineva care nu este adânc pătruns de credinţa în Dumnezeu şi nici în viaţa cea veşnică, şi de aceea, conştiinţa lui nu pricepe cum nu i-a fost bineplăcut lui Dumnezeu în vremea vieţii sale. După cum bine a zis un scriitor, o „moarte năprasnică” este trăită doar de către „cei care ştiu că Dumnezeu există, şi totuşi şi-au trăit viaţa ca şi cum El nu ar exista”[xvii] - adică, de către cei a căror conştiinţă îi chinuiesc şi îşi liniştesc durerea prin „desfătarea” firească a morţii trupeşti. Deci, deosebirea dintre credincioşi şi necredincioşi nu se vădeşte în clipa morţii, ci mai târziu, la judecata particulară. „Desfătarea” morţii poate fi destul de adevărată, dar nu are o legătură necesară cu soarta veşnică a sufletului, care, poate fi foarte bine una de chinuire.

Cu mult mai adevărată este vederea „luminii”. Aceasta poate fi şi ceva cu adevărat firesc – o reflectare a adevăratei stări de lumină pentru care a fost zidit omul. Dacă-i aşa, este totuşi o mare greşeală să i se dea înţeles „duhovnicesc”, aşa cum procedează întotdeauna cei care nu au experienţă duhovnicească.

Literatura ascetică ortodoxă este plină de atenţionări împotriva încrederii în orice fel de „lumină” care ar putea să i se arate cuiva. Şi când cineva începe să socotească o astfel de lumină că este „înger” sau chiar „Hristos”, este limpede că omul acela a căzut în înşelare, alcătuindu-şi o „realitate” din propria sa închipuire, chiar înainte ca duhurile cele căzute să-şi fi început lucrarea de înşelare.

Este de asemenea „firesc” pentru sufletul ieşit din trup, să aibă o conştiinţă înaltă a realităţii şi să pună în lucrare ceea ce se numeşte acum „percepţie extra-senzorială” (ESP). Este un fapt limpede, prezentat atât în literatura ortodoxă cât şi în cercetările ştiinţifice moderne, că sufletul, chiar şi după „moarte” (şi adesea chiar înaintea morţii) vede lucruri pe care cei din preajma lui nu le văd, ştie când cineva de la mare depărtare moare, etc. Se poate vedea o oglindire a acestui fapt în experienţa Dr. Moody, pe care el o numeşte „viziunea cunoaşterii”, când sufletul pare să aibă o „iluminare” şi să vadă „toate cunoştinţele” în faţa sa (Consideraţii asupra vieţii după viaţă , pag. 9-14).

Sf. Bonifatie descrie experienţa „călugărului de la Wenlock”, pe care a avut-o îndată după moarte, în chipul acesta: „S-a simţit ca un om care vede şi este foarte treaz, ai cărui ochi fuseseră învăluiţi de un înveliş gros, şi apoi, învelişul s-a ridicat fără veste, şi toate cele ce mai înainte erau nevăzute, ascunse şi necunoscute, s-au făcut foarte limpezi. Aşa şi cu el, când învelişul trupului a fost dat la o parte, lumea întreagă părea să fi fost adusă înaintea ochilor lui, aşa încât, într-o singură privire cuprindea toate părţile pământului şi toate mările şi popoarele” (Emerton, Scrisorile Sf. Bonifatie , pag. 25).

Unele suflete par să aibă o subţirime firească mai mare a simţurilor la aceste experienţe, chiar şi atunci când se află în trup. Sf. Grigorie cel Mare socoteşte că „uneori, sufletele pot prevedea viitorul printr-o putere ascuţită proprie”, care este opusă acelora care proorocesc viitorul prin descoperirea lui Dumnezeu (Dialoguri , IV, 27, pag. 219). Dar aceste „mediumuri” cad în înşelare întotdeauna, când încep să socotească ori să-şi sporească acest dar, care poate fi folosit cum se cuvine, numai de către persoanele de o mare sfinţenie şi (de bună seamă) de credinţă ortodoxă. „Mediumul” american Edgar Cayce este un exemplu de cădere în înşelare din pricina acestei „percepţii extra-senzoriale” (ESP): îndată ce a descoperit că are acest dar de a pune diagnostic corect în stare de transă, a început să aibă încredere în toate veştile primite în această stare şi a sfârşit prin a izbuti să proorocească viitorul (făcând uneori greşeli impresionante, ca aceea cu cataclismul care nu a avut loc în 1969, pe coasta de apus), oferind scrieri astrologice şi prezentând „vieţile trecute” ale oamenilor din „Atlantida”, Egiptul antic şi din alte locuri.

Trăirile „fireşti” ale sufletului, când acesta este foarte simţitor, sau este ieşit din trup - fie că acestea ar fi experienţe ale „păcii” şi desfătării, luminii, sau ale „percepţiei extrasenzoriale” - sunt numai „materia primă” a conştiinţei înalte a sufletului, dar oferă (trebuie să o spunem din nou) foarte puţine cunoştinţe adevărate despre starea sufletului după moarte, şi foarte adesea îl duc pe om spre socotinţe neîntemeiate despre „lumea cealaltă”, ca şi spre legătura nemijlocită cu duhurile cele căzute al căror sălaş este acesta. Toate aceste experienţe au loc în lumea „astrală” şi nu au nimic duhovnicesc ori ceresc, nici măcar atunci când trăirea este adevărată, tălmăcirile acestora nu trebuie să se bucure de încredere.

5. Chiar prin firea lucrurilor, nu se poate dobândi o cunoaştere adevărată a sălaşului din văzduh al duhurilor şi a lucrurilor care se petrec acolo numai prin experienţă.

Lăudăroşenia tuturor laturilor ocultismului, că informaţiile lor sunt sigure pentru că se bazează pe „experienţă”, este de bună seamă punctul slab de neocolit al tuturor „cunoştinţelor” oculte.

Pentru că aceste experienţe au loc în văzduh şi sunt săvârşite de draci cu scopul de bază de a înşela şi a pierde sufletele oamenilor, ele sunt mai degrabă legate de înşelare chiar prin firea lor, dacă ţinem seama de faptul că omul, simţindu-se străin în acest sălaş, niciodată nu-l poate cunoaşte pe deplin şi nu poate fi sigur de adevărul lui, aşa cum poate fi sigur de adevărul lumii materiale. Doctrina budistă (după cum este arătată în Cartea tibetană a morţilor ) este, de bună seamă, adevărată când vorbeşte despre firea înşelătoare a arătărilor din „planul Bardo”; dar este greşită când socoteşte, numai pe baza experienţei trăite, că nu se află nici un fel de adevăr obiectiv dincolo de aceste arătări. Adevărul despre sălaşul nevăzut nu poate fi cunoscut, căci ce este acesta cu adevărat, dacă nu se poate descoperi de către un izvor din afara lui sau mai presus de el.

Cercetarea contemporană a acestui sălaş prin mijloace de experimentare personală şi/sau „ştiinţifică” este, din anumite cauze, mărginită la un rezultat cu concluzii greşite şi înşelătoare.

Aproape toţi cercetătorii contemporani primesc sau cel puţin sunt de partea teoriilor oculte cu privire la acest sălaş, numai din pricină că se bazează pe experienţă, care este şi baza ştiinţei. Dar „experienţa” din lumea materială este ceva destul de deosebit de „experienţa” din sălaşul din văzduh. Materia primă care se experimentează şi se cercetează într-un caz este „neutră”, din punct de vedere moral, şi se poate cerceta cu obiectivitate şi se poate verifica de alţii. Dar în celălalt caz, „materia primă” este ascunsă, foarte greu de priceput, şi în multe cazuri are voie proprie - voia de a-l înşela pe cercetător. Pentru această pricină, cercetările profunde ale Dr. Moody, Dr. Crookall, ale doctorilor Osis şi Haraldsson şi Dr. Kubler-Ross, ajung aproape inevitabil să fie folosite pentru a răspândi idei oculte, care reprezintă ideile „fireşti” ce se pot deduce dintr-o cercetare a sălaşului aerial ocult. Acest domeniu ocult poate fi lămurit numai cu ideea (care este foarte rară astăzi) că există un adevăr descoperit, care se află deasupra tuturor experienţelor. Astfel firea lui poate fi recunoscută şi se poate face o deosebire între acest sălaş de jos şi sălaşul înalt al cerului.

********************

S-a cuvenit să dedicăm acest capitol lung experienţelor din „afara trupului” pentru a lămuri cât se poate de bine firea experienţelor care li se întâmplă acum unui mare număr de oameni obişnuiţi, nu numai mediumuri şi ocultişti. (În concluzia acestei cărţi vom încerca să lămurim de ce asemenea experienţe au ajuns să fie astăzi atât de obişnuite.) Este destul de limpede că aceste experienţe sunt adevărate şi nu se pot socoti „halucinaţii”. Dar este la fel de limpede că aceste experienţe nu sunt duhovniceşti, iar încercările, acelora care au trecut prin ele, de a le socoti ca fiind „experienţe duhovniceşti” care descoperă firea cea adevărată a vieţii de după moarte şi starea cea de pe urmă a sufletului - slujesc numai pentru a spori nelămurirea omenirii contemporane şi descoperă cât de departe este conştiinţa acesteia de adevărata cunoaştere şi experienţă duhovnicească.

Pentru a vedea aceasta mai bine, vom cerceta câteva cazuri de experienţe adevărate din cealaltă lume - lumea veşnică a raiului care este deschisă omului numai prin voia lui Dumnezeu, şi care este foarte deosebită de sălaşul din văzduh pe care l-am analizat aici, care este doar o parte a acestei lumi, care va avea un sfârşit.

NOTĂ ASUPRA „REÎNCARNĂRII”

Printre ideile oculte care sunt acum larg discutate şi sunt uneori acceptate de către cei care au experienţe „în afara trupului” şi „după moarte”, şi chiar de către oameni de ştiinţă, este reîncarnarea: că sufletul după moarte nu trece prin judecata particulară ca să sălăşluiască apoi în rai sau în iad, aşteptând învierea trupului şi Judecata de Apoi, ci (după o şedere mai lungă sau mai scurtă în „planul astral”) se întoarce pe pământ şi intră într-un trup nou, fie al unui animal fie al unui alt om.

Această părere a fost larg răspândită în antichitatea păgână din apus, înainte de a fi înlocuită de învăţătura creştină. Dar răspândirea ei de astăzi se datoreşte în mare măsură înrâuririi hinduismului şi budismului, unde este încuviinţată în chip obişnuit. Astăzi această părere este de obicei „umanizată”, prin

aceea că oamenii socotesc că în „vieţile anterioare” au fost oameni, în vreme ce există o părere mai obişnuită printre hinduşi cât şi printre budişti şi printre grecii şi romanii antici, potrivit căreia este destul de rar să dobândeşti „încarnarea” ca om, şi că majoritatea „încarnărilor” de astăzi sunt ca animale, insecte şi chiar plante.

Cei ce cred în această idee, spun că ea lămureşte toate „nedreptăţile” vieţii pământeşti, cât şi toate fricile bolnăvicioase care par să nu se lămurească în nici un chip: dacă cineva se naşte orb sau într-o stare de sărăcie, aceasta este ca o răsplată dreaptă pentru faptele omului dintr-o „viaţă anterioară” (sau, după cum spun hinduşii şi budiştii, din pricina „karmei rele” a individului); dacă cuiva îi este frică de apă, aceasta este din pricina faptului că acela s-a înecat într-o „viaţă anterioară”.

Cei ce cred în reîncarnare nu au o filosofie întreagă despre originea şi menirea sufletului, şi nici un fel de mărturie convingătoare pentru a-şi sprijini teoria; principalele lor puncte de atracţie sunt de suprafaţă: să aducă aşa-zisa „dreptate” pe pământ, să lămurească unele ascunzişuri spiritiste, şi să dea un oarecare chip „nemuririi” pentru cei care nu sunt creştini.

Cu toate acestea, la o cercetare mai adâncă, teoria reîncarnării nu dă nici o lămurire adevărată a nedreptăţilor: dacă suferă în această viaţă pentru păcatele şi greşelile dintr-o altă viaţă, pe care nu şi-o poate aminti, şi pentru care (dacă cineva a fost „mai înainte” animal), acela nu poate fi făcut răspunzător, şi dacă (potrivit doctrinei budiste) chiar nu există nici o „individualitate” care supravieţuieşte de la o „încarnare” la alta, şi greşelile trecute ale unui individ au fost de fapt ale altuia - atunci nu există nici o dreptate care să poată fi recunoscută, ci numai o suferinţă oarbă pentru păcate pe care nu le-a săvârşit şi pentru care nu este răspunzător. Învăţătura creştină despre căderea lui Adam, care este pricina tuturor păcatelor lumii, dă o lămurire cu mult mai bună pentru nedreptăţile din lume; şi descoperirea creştină despre dreptatea desăvârşită a lui Dumnezeu în judecata Sa asupra oamenilor pentru viaţa veşnică din rai sau iad, arată nesocotinţa dobândirii „dreptăţii” prin „reîncarnări” succesive în această lume.

În ultimele decenii, ideea reîncarnării a dobândit o mare popularitate în lumea apuseană, şi există numeroase împrejurări care sugerează „amintiri” din „vieţile trecute”. Mulţi oameni se întorc din experienţele „în afara trupului” crezând că aceste experienţe sugerează sau insuflă ideea reîncarnării. Ce trebuie să credem noi despre aceste situaţii?

Trebuie să observăm că foarte puţine din aceste împrejurări aduc „mărturia” care este ceva mai mult decât o întâmplare nedesluşită, şi ar putea cu uşurinţă să fie alcătuirea simplei închipuiri: un copil se naşte cu un semn pe gât, şi pe urmă „îşi aminteşte” că a fost spânzurat ca hoţ de cai într-o „viaţă anterioară”; o persoană se teme de înălţimi, şi atunci „îşi aminteşte” că în „viaţa trecută” a murit din pricina căderii şi altele asemenea. Tendinţa omenească firească spre închipuire aduce astfel de situaţii fără de folos, ca „mărturie” a reîncarnării.

Cu toate acestea, în multe cazuri, asemenea „vieţi anterioare” au fost descoperite prin tehnica hipnozei, cunoscută ca „hipnoză regresivă”, care a dat de multe ori rezultate uimitoare în amintirea întâmplărilor de mult uitate de mintea conştientă, chiar cu mult înaintea copilăriei, în trecut.

Hipnotizatorul duce o persoană „înapoi” la copilărie şi apoi întreabă: „Ce poţi să spui mai înainte de aceasta? Adesea, în astfel de cazuri, o persoană îşi va „aminti” propria „moarte” sau chiar o întreagă viaţă diferită. Ce trebuie să credem despre asemenea amintiri?

Hipnotizatorii bine pregătiţi vor recunoaşte capcanele „hipnozei regresive”. Dr. Arthur C. Hastings, din California, specialist în psihologia comunicării, observă că lucrul cel mai limpede care se întâmplă sub hipnoză este acela că individul hipnotizat este foarte deschis oricărei sugestii ascunse, inconştiente, nespuse, cât şi celor verbale ale hipnotizatorului.

Dacă le ceri să meargă la o viaţă trecută, şi ei nu au o viaţă trecută, ei vor închipui una pentru tine! Dacă le sugerezi că au văzut o farfurie zburătoare, ei cred că au văzut o farfurie zburătoare[xviii].

Un hipnotizator din Chicago, Dr. Larry Garrett, care a făcut el însuşi vreo 500 de regresii hipnotice, socoteşte că aceste regresii, adesea nu prezintă acurateţe, chiar şi atunci când este o chestiune de amintire a vreunei întâmplări trecute din această viaţă: „De multe ori, dintr-o minte dornică de a fi pe plac, oamenii născocesc lucruri, închipuiri, vise, lucruri ca acestea... Oricine se află în stare de hipnoză şi face orice fel de regresie, va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginaţie atât de vie, încât aceştia vor sta acolo şi vor face tot felul de lucruri, doar ca să facă pe plac hipnotizarorului” (Capătul realităţii, pag. 91-92).

Un alt cercetător al acestei probleme scrie: „Această metodă este plină de întâmplări neprevăzute, cea mai primejdioasă este înclinarea inconştientă către închipuiri zguduitoare. Urmarea celor ce ies la iveală în stare de hipnoză, poate fi un vis de felul existenţei anterioare, pe care subiectul şi-ar fi dorit să o trăiască sau crede, fie că este bine ori nu, că a trăit-o cu adevărat... Un psiholog a iniţiat un număr de subiecţi hipnotizaţi să-şi amintească o existenţă anterioară, şi toţi au făcut-o, fără excepţie. Unele dintre aceste relatări erau pline de amănunte vii şi păreau convingătoare... Cu toate astea, când psihologul i-a hipnotizat din nou, în transă, aceia au fost în stare să urmeze fiecare amănunt din relatările existenţei precedente până la vreo sursă corespunzătoare - o persoană pe care o cunoscuseră în copilărie, întâmplări dintr-un roman pe care îl citiseră sau din filme pe care le văzuseră cu ani în urmă, şi aşa mai departe”[xix].

Dar ce spuneţi despre acele cazuri, care au fost mediatizate mult în ultima vreme, în care există „mărturia obiectivă” a „vreunei vieţi anterioare” a cuiva - în care persoana îşi „aminteşte” amănunte despre timp şi locuri, care nu-i stăteau aceleia în putinţă să le cunoască, şi care pot fi verificate prin documente istorice?

Astfel de cazuri par foarte convingătoare acelora care sunt deja înclinaţi să creadă în reîncarnare, dar acest fel de „mărturie” nu este deosebit de veştile obişnuite spuse de „spirite” în şedinţele de spiritism (care pot fi de asemenea foarte uimitoare), şi nu se află nici o pricină de a socoti că sursa este deosebită.

Dacă spiritele de la şedinţele de spiritism sunt în chip limpede draci, atunci veştile cu privire la „vieţile anterioare” pot fi de asemenea aduse de draci. În amândouă situaţiile, scopul este acelaşi: să-i tulbure pe oameni cu o arătare uimitoare a cunoştinţelor ce par „supranaturale”, şi astfel să-i înşele cu privire la firea adevărată a vieţii de după moarte, şi să-i lase nepregătiţi pentru aceasta din punct de vedere duhovniceşte.

În general, chiar şi ocultiştii care cred în general în ideea reîncarnării, socotesc că „mărturia” reîncarnării poate fi tâlcuită în chipuri felurite. Un american care a făcut mare popularitate ideilor oculte crede că „cele mai multe întâmplări care aduc mărturia reîncarnării, ar putea fi cazuri de îndrăcire[xx].

„Îndrăcirea”, potrivit unor asemenea ocultişti, are loc atunci când o persoană „moartă” ia în stăpânire un trup viu şi atunci personalitatea aceluia împreună cu însuşirile sale par să se schimbe, dând astfel părerea că individul este stăpânit de însuşirile „vieţii sale anterioare”. De bună seamă, acele fiinţe care „stăpânesc” oameni sunt draci, fără să aibă însemnătate măsura în care se prefac că sunt suflete ale morţilor. Renumita carte recentă, Douăzeci de cazuri sugestive de reîncarnare de Dr. Ian Stevenson pare, într-adevăr, să fie o colecţie de cazuri de astfel de „stăpânire”.

Biserica creştină timpurie a combătut ideea reîncarnării, care a pătruns în lumea creştină prin teoriile orientale, cum ar fi cele ale maniheilor. Teoria falsă a lui Origen a „pre-existenţei sufletelor” a fost legată îndeaproape de aceste teorii, şi la Sinodul V ecumenic de la Constantinopol, din anul 553, a fost combătută cu tărie, iar susţinătorii ei au fost anatemizaţi. Mulţi Părinţi ai Bisericii au scris împotriva acestei teorii; de remarcat sunt Sf. Ambrozie al Milanului în Apus (Despre credinţa în înviere, cartea a II-a), Sf. Grigorie de Nissa în Răsărit (Despre suflet şi reînviere) şi alţii.

Pentru creştinii ortodocşi de astăzi, care sunt înclinaţi să creadă în această idee, sau care îşi pun întrebări despre presupusa „mărturie”, poate că este destul să cugete asupra a trei dogme creştine de bază, care alungă desăvârşit tocmai putinţa reîncarnării:

1. Învierea trupului.

Hristos S-a ridicat din morţi cu acelaşi trup cu care a omorât moartea tuturor oamenilor şi S-a făcut cel dintâi rod al tuturor oamenilor, ale căror trupuri vor fi de asemenea înviate în cea din urmă zi pentru a se uni cu sufletele lor, pentru a trăi veşnic în rai sau în iad, potrivit judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu pentru viaţa lor de pe pământ. Acest trup înviat, ca acela al lui Hristos, va fi deosebit de trupurile noastre cele pământeşti, în sensul că va avea mai mare subţirime şi va fi mai asemănător firii celei îngereşti, fără de care nu ar putea sălăşlui în Împărăţia cerului, unde nu se află moarte sau stricăciune. Şi totuşi, va fi acelaşi trup, restaurat în chip minunat şi pregătit pentru viaţa veşnică de către Dumnezeu, aşa cum a văzut Iezechiel în vedenia sa cu „oasele cele uscate” (Iezechiel 37, 1-14). În cer, cei răscumpăraţi se vor recunoaşte unii pe alţii.

Trupul este astfel o parte nedespărţită a întregii persoane care va trăi veşnic, şi ideea mai multor trupuri care sunt ale aceleiaşi persoane se împotriveşte însăşi firii Împărăţiei cerului, pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru cei care Îl iubesc.

2. Răscumpărarea noastră de către Iisus Hristos.

Dumnezeu a luat trup şi prin viaţa Lui, prin suferinţa şi moartea pe Cruce ne-a răscumpărat de sub robia păcatului şi a morţii. Prin Biserica Lui, noi suntem mântuiţi şi pregătiţi pentru Împărăţia cerului, fără să mai suferim vreo „osândire” pentru călcările legii din trecut. Dar potrivit ideii reîncarnării, dacă cineva este „mântuit” în întregime, aceasta se întâmplă numai după multe vieţi în care şi-a şters urmările păcatelor. Aceasta este legalitatea rece şi tristă a religiilor păgâne, care a fost înlăturată în întregime prin jertfa lui Hristos pe Cruce; tâlharul de la dreapta Lui a primit mântuirea într-o clipă, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, „karma rea” a păcatelor lui fiind ştearsă prin harul lui Dumnezeu.

3. Judecata. Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evrei 9, 27).

Viaţa oamenilor este o perioadă de judecată individuală şi precisă, după care nu mai există „a doua şansă”, ci numai judecata lui Dumnezeu (care este atât dreaptă cât şi milostivă), pentru om, potrivit stării sufletului său, când viaţa aceasta a luat sfârşit.

În aceste trei dogme descoperirea creştină este foarte desluşită şi de neschimbat, împotrivitoare religiilor păgâne care nu cred nici în înviere, nici în răscumpărare şi nu au limpezime asupra judecăţii şi vieţii viitoare. Singurul răspuns la toate presupusele experienţe sau amintiri ale „vieţilor anterioare” este în chip limpede, învăţătura creştină curată despre firea vieţii omeneşti, şi legăturile lui Dumnezeu cu oamenii.

[i] Cartea tibetană a morţilor, editată de W. Y. Evans-Wentz, Oxford University Press, Paperback ed., 1960.

[ii] Cartea morţilor, tr. de E. A. Wallis Budge, Bell Publishing Co., N. Y., 1960.

[iii] Emanuel Swedenborg, Rai şi iad, tr. de George F. Dole, Swedenborg Foundation, Inc., N. Y. 1976, secţiunea 421; secţiunile din paranteze din textul de mai sus sunt toate din această carte.

[iv] R. L. Tafel, Documents Concerning Swedenborg [Scrieri despre Swedenborg], vol. I, p. 35-36. Vezi Wilson Van Dusen, The Presence of Other Worlds [Prezenţa altor lumi], (The Psychological-Spiritual Findings of Emanuel Swedenborg [Descoperirile spiritual-psihologice ale lui Emanuel Swedenborg]), Harper and Row, N. Y., 1973, p. 19-63, pentru prezentarea deschiderii “ochiului spiritual” al lui Swedenborg.

[v] Benjamin Walker, Dincolo de trup: dublul uman şi planurile astrale, Routledge and Kegan Paul, London, 1974, pag. 117-118.

[vi] A. E. Powel, Corpul astral, Editura Teosofică, Wheaton, III., 1972, pag. 123.

[vii] Celia Green, Experienţe din afara trupului, Ballentine Books, N. Y., 1975.

[viii] Robert Crookall, Experienţe în afara trupului, The Citadel Press, Secaucus, N. Y., 1970, pag. 11-13.

[ix] Numai câteva secte, îndepărtate de învăţătura creştină istorică, socotesc că sufletul “doarme” sau este “inconştient” după moarte: martorii lui Iehova, adventiştii de ziua a şaptea etc.

[x] C. G. Jung, Tipuri psihologice [The Interpretation of Nature and the Psyche], Routledge and Kegan Paul, London, 1955, pag. 128.

[xi] Robert A. Monroe, Călătorii în afara trupului, Anchor Books (Doubleday), Garden City, New York, 1977 (prima ediţie, 1971).

[xii] Această ultimă experienţă este foarte asemănătoare cu aceea pe care o au atât de mulţi oameni astăzi, în întâlnirile apropiate cu “Obiecte Zburătoare Neidentificate” (OZN-uri). Experienţa ocultă a întâlnirii duhurilor căzute ale văzduhului este întotdeauna una şi aceeaşi, chiar dacă se arată în felurite chipuri şi simboluri potrivit aşteptărilor omeneşti. Pentru o prezentare a laturii oculte a întâlnirilor OZN, vezi cartea Ortodoxia şi religia viitorului, St. Herman Monastery Press, ediţia a doua, 1979, cap. VI, sau Ortodoxia şi religia viitorului, Chişinău, 1995, cap. VI.

[xiii] Observaţia lui Monroe, pe care au mai făcut-o şi alţi cercetători în acest domeniu, că experienţele din “afara trupului” sunt însoţite invariabil de o foarte mare excitare sexuală, confirmă doar faptul că aceste experienţe atrag latura căzută a firii omeneşti şi nu au în ele nimic duhovnicesc.

[xiv] Stanislav Grof şi Joan Halifax, Întâlnirea omului cu moartea, E. P. Dutton, New York, 1977.

[xv] Vezi M. Eliade, Şamanism, Routledge & Kegan Paul, London, 1961.

[xvi] Apuleius, Măgarul de aur, tr. de Robert Graves, Farran, Straus şi Young, New York, 1951, pag. 280. Proserpina (sau Persefona) a fost regina lui Hades (Pluto) în mitologia greacă şi romană.

[xvii] David Winter, Lumea cealaltă: ce se întâmplă după moarte? Harold Shaw Publishers, Wheaton, III, 1977, pag. 90.

[xviii] J. Allen Hynek şi Jacques Vallee, Viaţa este veşnică, Henry Regnery Co., Chicago, 1975, pag. 107.

[xix] Allen Spraggett, Starea nemuririi, New American Library, New York, 1974, pag. 137-138.

[xx] Suzy Smith, Viaţa este veşnică, G. P. Putnam’s Sons, New York, 1974, pag. 171.

Sursa: Proiectări în astral

IV. Am ieşit. Şi-acum ce?

Îmi amintesc cele citite într-una din cele mai bune cărţi despre călătoriile astrale, în opinia mea, scrisă de Gavin and Yvonne Frost. Te sfătuiau aceştia să-ţi spionezi vecinii făcând duş, să hoinăreşti pe „tărâmul aici/acum” o vreme, până îţi faci rodajul.
Călătoriile astrale sunt experienţe extraordinare. Eşti oarecum exaltat după fiecare, ai vrea să spui tuturor „că se poate” şi cât de simplu şi grozav e totul etc. Descoperi însă că ai serioase reţineri în a intra în detalii – preocupările mundane par cam lipsite de sens acum, în astral poţi fi tu însuţi şi chiar profiţi de asta, însă acest lucru devine problematic odată revenit în copul fizic.

Cum e „afară”?

Simţuri
În funcţie de tipul de separare care se produce, simţurile biologice obişnuite sunt prezente şi în afara corpului biologic. Dacă în cazul unei proiectări eterice, senzaţiile de cald/frig, de exemplu, sunt chiar accentuate şi pot provoca disconfort, în separarea astrală senzaţiile pot fi percepute, dacă li se dă atenţie, dar nimic mai mult. Presupun că provin din obişnuinţa cotidiană de a stabili coordonate spaţiale, de a cunoaşte mediul înconjurător.
E deja de poveste „pofta” unor „spirite” proaspăt devenite... „spirite” de a mai fuma o dată, de a bea, de a încerca diverse experienţe cât se poate de lumeşti - sunt numai obiceiuri, forţa rutinei, nu cer o satisfacere propriu-zisă.
E acelaşi lucru în privinţa simţurilor. Starea de cald/frig e una iluzorie: dacă stabileşti ca destinaţie vârful celui mai înalt munte, odată acolo, poţi savura panorama pe săturate. În clipa în care îţi vin în minte şi încep să te preocupe detalii de genul „aerul e rarefiat la mare altitudine”, „temperatura foarte scăzută”, „presiunea mult mai mică” etc. e posibil să îţi induci de unul singur senzaţiile de sufocare, frig, ţiuituri ale urechilor ş.a. Cântăreşte tu însuţi: e oare cazul?
Am găsit în unele descrieri atenţionarea ca văzul însuşi poate lipsi în experienţele din afara corpului. Dacă am reuşi să relaţionăm felul în care funcţionează simţurile în proiectarea astrală cu un mecanism ordinar am înţelege că „a nu vedea” nu este câtuşi de puţin o problemă. Orientarea şi, implicit, „observarea” se produc cu aceeaşi uşurinţă. Cu cât mai repede acceptăm faptul că nu dispunem de „organe” de simţ cu atât mai rapidă va fi acomodarea cu mijloacele de percepţie care există şi funcţionează, chiar dacă nu sunt „ştiinţific” definite.

O problemă aparte e reprezentată, însă, de interacţiunile cu alte corpuri astrale. Pe care le putem percepe ca prietenoase/calde ori ostilitatea lor ne produce senzaţia de frig. Relaţionarea cu alţi călători astrali are însă propriile mecanisme de codare/descifrare şi nu insist aici asupra lor. Vreau să subliniez numai faptul că astfel de percepţii nu au nimic de-a face cu temperatura indicată în termometre.

Ghizii spirituali
Apar în mai toate culturile, au diverse denumiri şi nu lipsesc nici din scrierile referitoare la proiectările astrale.
Cu toate astea, nu aş putea să răspund la întrebare - îmi pare rău.
Nu am întâlnit pe nimeni care să se recomande răspicat ca fiind ghidul meu spiritual, îngerul meu păzitor sau ceva similar.
Percep însă, şi nu arar, o prezenţă greu de definit care, probabil, mă scoate din buclucuri şi/sau mă ghidează.
În funcţie de sistemul de credinţe al fiecăruia, în cazul în care părăsirea corpului fizic pare o acţiune riscantă, o rugăciune, o invocare sau un set complex de ritualuri pot şi e bine să preceadă proiectarea astrală. E posibil, de asemenea, să construieşti mental astfel de deus ex machina - o creatură mitologică sau originală care să vegheze asupra corpului fizic, să te însoţească în călătorie sau să apară în momente critice.
Dacă scopul proiectării tale astrale e cunoaşterea, întâlnirea ghizilor spirituali, sper că îţi vei atinge scopul.