CARTEA DE LUNI Cand nimeni nu te vrea. Întâlnire cu un copil care nu a putut să vină pe lume

Dragii mei, asa cum am promis, in fiecare luni trimit cate o prezentare de carte, intrucat, fiind multe, e posibil ca unele sa va fi scapat - si uneori, chiar cele importante. Aceasta carte arata ce simte un suflet cand este respins de mama, fie prin avort sau prin alte moduri de abandon.

Cu drag, Monica







Dupa imensul succes avut cu cartea Les neuf marches (Cei noua pasi), Daniel Meurois abordeaza inca o data mecanismele subtile ale nasterii si ale vietii. Daca acum cativa ani, in Les neuf marches a descoperit drumul pe care il alege un suflet pentru a se reincarna, nu se stie intotdeauna ce traieste o fiinta care nu reuseste sa vina pe lume. In termeni simpli si precisi, in aceasta lucrare este abordata problema avortului, a malformatiilor din nastere, a mortii infantile premature.

Cu ajutorul metodei de lucru care ii este proprie, autorul isi propune sa iasa in intampinarea catorva suflete, fata de care, din diverse motive, corpurile mamelor s-au inchis … sau nu s-au putut deschide.

Oare cum primesc si cum inteleg respingerea, aceste suflete „nedorite”? Suferinta lor are un sens? In sfarsit, de-o parte si de alta a cortinei vietii, cum se reconstruiesc ... pentru a putea construi? Cand nimeni nu te vrea explica, deculpabilizeaza, dar ne si face responsabili – avand meritul de a aborda, de o maniera total noua si insufletitoare, cateva dintre probele cele mai intime prin care poate trece astazi, un mare numar de femei … si de cupluri.

Cu o abundenta de detalii si de reflectii, Daniel Meurois ne livreaza, inca o data, o suma de informatii fara precedent.

Un ghid linistitor, pentru o mai buna depasire a ranilor pe care le consideram banale, le ascundem si mult prea des le negam.



UN FRAGMENT DIN CARTE



In fata mea sunt acum doua fiinte. Un barbat si o femeie. Nu-mi dau seama daca sunt goi sau imbracati in alb, intrucat nu reusesc sa vad altceva decat fetele lor. Ghicesc faptul ca, sub ei, solul este imaculat, dar nimic altceva… Nici un fel de decor, doar un fel de orizont, care ar putea contine orice alte orizonturi, la infinit…

Si Florence este acolo, in dreapta mea. Nu o vad mai mult decat o vazusem ceva mai devreme, dar o simt foarte bine. E ca un fel de suflu, care ii este propriu si care nu imi da drumul.

Era evident ca eram asteptati, chiar cu speranta. Privirile se muta de la unii la altii, aproape ca o imbratisare… afirmand, sau confirmand o anume complicitate. Si, fara sa se fi rostit vreun cuvant, iata-ne pe toti asezati, direct pe solul alb, formand un mic cerc contemplativ. Era ca o baie de lumina. Cum sa fi putut spera, sau macar imagina, o asemenea blandete, in urma cu doar cateva momente? Cum se poate ca doua realitati atat de divergente sa se apropie atat de mult?

Fara sa mai astepte, prezenta cu chip de barbat vine in intampinarea intrebarilor pe care mi le pun.

– Viata are nevoie de vointa pentru a-si mentine aprinsa faclia. Exista atata tristete si apasare in somnul unora! Nu-i asa ca te intrebi cum pot toate aceste suflete respinse sa spere ca, intr-o zi, vor iesi din greaua si cruda lor letargie… Ei bine, noua ne revine sarcina sa rezolvam aceasta…problema. Noi tocmai asta suntem, vointe, si, in aceasta calitate, am cerut sa fim lasate aici, pentru o vreme…

– Cuvantul vointa te surprinde, poate? Fara indoiala, te-ai fi asteptat sa spunem in primul rand ca suntem prezente de iubire… Dar, fara o vointa foarte puternica, iubirea de care are nevoie Viata aici ar ramane ceva inform.

Sigur, de aceea am ales sa traim in aceasta lume, tocmai pentru a distila toata iubirea de care are nevoie, nu putem nega acest lucru. Dar, forta noastra, puterea de trezire rezida in permanenta noastra, in suflul nostru neobosit. Vointa si rabdare… Daca iubirea noastra ar fi privata de aceste doua aripi, nu ar mai fi decat un joc dragut, fara substanta, un fel de scoica goala de orice continut.

Sa iubesti, da… Oh, desigur! Dar sa iubesti cu adevarat, profund si timp indelungat! Nu exista stimulente, nici speranta, nici trezire fara aceasta amploare a actului iubirii.

Ne-am exprimat dorinta de a veni aici pentru a incarna Viata. Nu ca niste mici flacarui care sa mentina o amintire, in fundul unei pesteri, nu, in nici un caz! Ci mai degraba ca niste focuri uriase, care trosnesc si tot trosnesc, pana cand ceilalti devin atenti la cantecul flacarilor lor si se deschid pentru povestea pe care o spun acestea…

– Cine sunteti?, intreaba Florence. Mai intai spune-mi cine sunteti… Vreau sa inteleg totul.

– Cine suntem noi? Pur si simplu, doua fiinte umane – doua suflete, ca si voi, care, in loc sa revenim intr-un corp de carne, am ales sa stam aici, in aceasta lume de prostratie, pentru a aduce si aici tresaririle vietii. Vezi, nu e nici un secret in toate astea! Noi am ajuns, e drumul nostru, intr-un punct unde notiunea de a te pune in slujba celorlalti se impune de la sine. Aceasta sfera de existenta ne-a chemat din adancul nostru, pentru ca eram gata sa-i acceptam exigentele.

– Dar ce faceti? Meditati? Va rugati in mijlocul acestor suflete respinse din prea multa violenta si ura?

– Totul depinde de realitatea pe care o pui in spatele acestor cuvinte. Daca, pentru tine, a te ruga si a medita sunt acte in deplinul sens al cuvantului, atunci da, noi suntem rugaciune si meditatie.

As vrea sa ma intelegi… Vreau sa spun ca aceste orientari ale fiintei noastre efectiv proiecteaza, si in toate sensurile, forte asemanatoare unor maini care, rand pe rand, mangaie dar si zgaltaie. Inima si mentalul, strans unite, pot crea impreuna degete de lumina, prin intermediul carora sa poata actiona. Stiai asta altfel decat ca teorie? Inima este suflul de iubire; mentalul, pentru vointa si limpezimea directiei ce trebuie pastrata.

Si apoi, noi si vorbim! Da, ii vorbim fiecareia dintre aceste fiinte, pe langa ale caror „cuiburi de bruma si de disperare” – cum le numim noi – ati trecut amandoi. Le spunem pe nume, aceasta vibratie intima, care este „codul genetic” al sufletului lor inca din Noaptea Vremii. Acest cod, prin precizia propriei melodii, este cel ce poate reusi sa stimuleze o constiinta, pana la a o scoate din letargie.

– Si atunci explodeaza suferinta, nu-i asa?

– Atunci, da, cand amintirea violului, a iubirii refuzate si cea a avortului urca la suprafata. Iata de ce, mai mult ca oricand, continuam sa ne oferim mainile de soare, vorbele, precum si valul fara nume al Vietii.

Vezi tu, rolul nostru este acela de consolatori. Unii adevarati! Nu acei hipnotizatori care, pentru a-l linisti, acopera spiritul cu un alt val, adormindu-l din nou. Cine consoleaza cu adevarat este cel care arata unde este durerea, cel care permite sa o privim in fata, dar care ii si da celuilalt suficienta forta pentru a se putea ridica deasupra propriului sau labirint.

Astfel, nu ne vom mai uita cu mila la aceste suflete indurerate, care dorm sau par ca dorm, chircite in ele. Nu le mai plangem…Nu intram niciodata in abisul ranilor lor. Compasiunea noastra este vigilenta si discernamant.

– Dar, de ce ai spus „care par sa doarma”? nu ma pot eu opri sa intreb, la randul meu. Exista minciuna in suferinta lor, la acest nivel al vietii?

Prezenta feminina este cea care imi raspunde. Isi mijeste ochii, care sunt numai zambet. Ochi ce par a spune ca au facut ocolul universului, pastrand in ei frumusetea calma a acestuia. Cred ca ei sunt cei care imi transmit mesajul.

– Nu am pomenit despre minciuna. Prefacatoria nu inseamna neaparat minciuna. Ea poate ascunde sau poate fi dovada existentei unor temeri. Daca unii par sa se fi inecat aici intr-un ocean de letargie, nu este in nici un caz pentru a minti Viata, ci pentru a se apara. Toropeala lor simulata reprezinta un ultim strigat de ajutor, dorindu-si ca un somn adevarat sa vina sa ii invaluie. Este, de asemenea, un apel subtil adresat noua, a caror prezenta ei o simt. Este modul lor de a striga, pentru ca nu mai gasesc acele cuvinte prin care sa-si poata exprima mania si tulburarea.

Si, totusi, nu mila vor sa o trezeasca in noi aceste fiinte, o mila care sa ne impinga spre ele. Mila nu stimuleaza progresul. Ea nu poate duce decat la ruina. Il chirceste pe cel care o primeste si-l sufoca, in mod subtil, pe cel care o ofera. As vrea sa intelegi bine, mila este simulacrul compasiunii. In nici una dintre lumi nu vei intalni vreo actiune de lumina care sa fie intreprinsa cu ajutorul ei. Mila poate fi un pansament… dar nu vindeca.

Aici, dragii mei prieteni, misiunea noastra este sa mergem in profunzimea lucrurilor. In fata unei dureri imense, este nevoie de o clarviziune pe masura. Prin intermediul a ceea ce voi numiti meditatie si rugaciune, dar care inseamna, mai ales, a asculta si a stimula dorinta de comunicare, noi intram in memoria fiintelor inclestate in suferinta lor. Incercam sa dezlegam ghemul incalcit al imprejurarilor care le-au condus in acest punct al existentei lor.

Vezi tu, inainte de a face un suflet sa invete din nou actiunea de a respira, trebuie sa ii golim plamanii de apa maniei, de cea a disperarii si de tot ceea ce nu intelege.

Iata care sunt adevaratele intrebari: ce a determinat-o pe aceasta fiinta chircita in ea insasi si care doarme, care se preface ca doarme, care gesticuleaza sau care se usuca tot mai tare, sa coboare intr-un fetus care este rezultatul unui viol? Pentru ce anume se auto-pedepseste? Ce mister se ascunde in spatele unei capcane atat de absurde?

E o intrebare delicata, pentru ca vizeaza istoria profunda, chiar esenta, as spune, a trei fiinte. A celei agresate, a agresorului si, in sfarsit, a celui care avea un fel de intalnire cu cei doi, prizonier intr-un embrion.

Trebuie sa intelegi, inainte de orice, ca scopul nostru nu este de a aborda cu tine motivele si lipsa de ratiune care determina o fiinta sa abuzeze de o alta, in ceea mai adanca intimitate a carnii si a sufletului acesteia: exista miliarde de circumstante, care trimit spre o multitudine de incarcaturi karmice. Exista o infinitate de raspunsuri privind motivele care pot determina ca o anume femeie, si nu o alta, sa cunoasca monstruozitatea unui viol si, eventual, a unui avort drept rezultat al violului.

Noi dorim mai degraba sa luminam inima fiintei care se afla prinsa in menghina unui intolerabil act al carnii.

Pozitia si suferinta sa, adesea atat de aproape de sfasierea in bucati, sunt ele rezultatul hazardului? Cu siguranta ca nu. Stii bine ca ideea aruncatului cu zarul, la intamplare, nu este altceva decat argumentul ignorantei. Orice poveste de viata este prinsa strans intr-o retea de alte miliarde si miliarde de povesti de viata.

Astfel, aranjarea destinelor se face conform unei matematici care depaseste cu mult pana si cel mai rafinat mod de intelegere umana. Ea se face intr-o zona a Constiintei Divine, unde conceptele noastre clasice de dreptate si nedreptate nu inseamna nimic.

Orice cauza are si un efect care, la randul lui, devine si el cauza unui alt efect... si tot asa, la infinit. Iata de ce noi nu judecam pe nimeni si nimic... Sarcina noastra este de a intampina, de a trezi, de a lumina, de a consola si apoi de a revitaliza.

Noi toti cei pe care ii vezi aici am fost, timp de una sau mai multe zile pe parcursul istoriei noastre, violatori si violati... sau chiar fetusii refuzati. De fiecare data, dincolo de ranile pe care aceste incercari ni le-au lasat in trup si in suflet, ne-am ridicat, pentru ca Forta fundamentala a Universului nu poate face altceva decat sa stea in noi. Aici, in acest loc de constiinta, am ajuns la un stadiu al devenirii noastre in care, mai clar ca niciodata, realizam ca trebuie sa participam la actiunile acestei Forte si nu doar sa le privim.

Tot de aici ne exprimam dorinta ca toti cei de pe Pamant care se afla, in momentul de fata, intr-un corp de carne si la care vor ajunge cuvintele noastre, sa isi orienteze fiinta, la modul cel mai profund, spre o cultura a vietii si nu spre moarte. Stii, nu doar cu o arma, cu o substanta chimica sau cu un mic instrument chirurgical se poate ucide. Ci, in primul rand, cu privarea de iubire.

Sufletele pe langa care am ales sa stam nu sunt decat prizoniere ale unui vid total in inima. Acest mod in care au fost chemate sa coboare intr-un pantec, apoi dezgustul cu care au fost gonite au facut din ele un fel de paria.

– Atunci, ar fi trebuit ca mama lor sa ii accepte? Nu se putu abtine Florence sa intrebe asa, abrupt.

– Crezi ca se poate raspunde cu da sau nu la o asemenea intrebare? Nimeni nu-i poate dicta unei femei ce sa faca sau sa nu faca intr-o astfel de situatie! Numai ea, in adancul cel mai intim al constiintei sale, trebuie sa-si puna singura intrebare care conteaza: „Voi fi in stare sa iubesc aceasta fiinta care vine in mine intr-un mod atat de teribil?”

Daca raspunsul este nu, adica in marea majoritate a cazurilor, noi, aici, in aceasta lume considerata invizibila, intelegem foarte bine, caci nimeni nu trebuie sa-si supraestimeze fortele.

In schimb, ceea ce deplangem, din punctul nostru de vedere, este faptul ca, cei care sunt expulzati in asemenea imprejurari, sunt privati de sansa de a avea suflet. Caci, fara nici o indoiala, a-i spune unei fiinte „nu” cu manie, cu dezgust si cu ura, asta inseamna, sa o privezi de suflet si de respectul de sine.

Cine se vede legat de un embrion dupa un viol, ramane o fiinta umana intreaga si in nici un caz nu trebuie aruncata in categoria „lucrurilor” de care ne debarasam cu repulsie.

Daca o femeie spune „nu, nu am taria sa te primesc” este un drept al ei absolut, dar sa il respinga cu dispret, ca pe ceva gretos, acolo incepe greseala… si asa se sadeste moartea…

Va spun inca o data, dragi prieteni, respectul fata de tot ceea ce exista este datoria fiecaruia fata de Viata, o necesitate individuala si colectiva, o responsabilitate. Este chiar asa de greu de acceptat o astfel de realitate? Este asa de greu de rostit: „Am fost ranita, sufar ingrozitor, dar tu, cel pe care Destinul a vrut sa-l aduca in pantecul meu intr-un mod atat de crud, iar eu nu am puterea sa te accept, stiu ca esti o fiinta umana, stiu ca ai un suflet si o inima. Nu stiu cine esti si de ce esti tu si nu altul, dar sa stii ca, despartindu-ma de tine, nu te condamn pentru nimic si te respect”.

Asa se naste iubirea, chiar daca nu pare sa poarte inca acest nume. Respectul este samanta, prima litera din alfabetul sau. El este cel care inlatura zabrelele tuturor inchisorilor din univers, incepand cu inchisorile noastre interioare, acelea pe care ni le trasam noi insine si a caror imagine este inoculata si in inima celorlalti. Puteti fi siguri ca absenta sa totala e cea care a contribuit la teserea acelor panze de paianjen mentale si la crearea acelui imobilism psihic prin care ati trecut pentru a ajunge pana la noi. …si tocmai pentru asta suntem noi aici, sa facem sa renasca iubirea. Consoland si trezind, reinstauram o demnitate uitata…

Da, o demnitate uitata! Aceste cuvinte par a fi lansate in atmosfera din jurul nostru cu o forta deosebita. Aceste cuvinte simple par sa rezume un milion de lucruri, valabile atat pentru unul din versantii vietii, cat si pentru celalalt. Ce simplu si ce evident! Demnitatea uitata nu este altceva decat esenta noastra luminoasa, ridicata la rang de mit, calcata in picioare si apoi negata.

Poate, sau chiar asa e, ca tocmai de aceea am venit aici, pentru a primi, impreuna cu Florence, aceste invataturi. Demnitatea reprezinta acea noblete innascuta, proprie tuturor formelor de viata – indiferent de stadiul de evolutie sau de realizare – si pe care nimeni nu ar trebui sa-si permita sa o raneasca. Demnitatea este sudata la radacina a tot ceea ce este Viu, dincolo de modul in care poate sa evolueze, dincolo de ezitari, dincolo de lectiile invatate, chiar daca acestea par, uneori, de-a dreptul aberante. Cum sa ne amintim altfel decat la nivel intelectual? Cred ca tocmai asta e calea, traind incercarea, cand ne aflam noi insine in fata zidului si ne revoltam, si blestemam pentru ca nu intelegem…